Skip Main Navigation
Amazing Facts - God's Message Is Our Mission!
   |  

Trusa de machiaj şi bijuteriile

Print
Trusa de machiaj şi bijuteriileBy Joe Crews

O RELIGIE CARE SĂ TE SCAPE DE FOC


Una din plângerile pe care le aduc oamenii împotriva religiei cel mai frecvent şi cel mai greşit este că religia este prea restrictivă. În acest veac când totul este permis, când pare că se pune accentul pe "fă ce vrei," a apărut o atitudine neîndreptăţită de propria voie. Această atitudine s-a strecurat chiar şi în religie. S-ar părea că atât membrii bisericii cât şi nemembrii sunt în căutarea aceluiaşi lucru: o religie care să nu deranjeze drepturile sau libertatea personală. Se iscă bănuieli subite asupra oricărei doctrine care îţi cere să "renunţi" la ceva.

Pe măsură ce se accentuează acest spirit libertin, mulţi membri ai bisericii au ajuns să critice din ce în ce mai mult standardele înalte spirituale susţinute de biserică. Evident stânjeniţi de golul ce se adânceşte între biserică şi lume, şi nedorind să înfrunte stigmatul social de a fi o minoritate "ciudată", aceşti membri caută să-şi justifice compromisul în domeniul standardului creştin. Ades ei argumentează că biserica este strâmtă şi legalistă şi că mulţi oameni de treabă ajung să fie descurajaţi după ce se alătură bisericii din pricina acestei "impuneri arbitrare de reguli".

Dacă aceste plângeri sunt corecte, atunci trebuie să se facă unele schimbări de bază în doctrina bisericii. Dacă nu sunt corecte, atunci trebuie neapărat să ştim cum să prezentăm standardele purtării creştine în adevăratul lor context biblic. Cu alte cuvinte, trebuie neapărat să stabilim dacă aceste reguli au fost create de Dumnezeu sau de biserică. Mai trebuie să aflăm şi dacă ele sunt interziceri arbitrare sau reguli ale iubirii lui Dumnezeu pentru propria noastră fericire.

În contrast cu revolta generală împotriva oricărei legi absolute de purtare individuală, trebuie să gândim adevărul Bibliei cu privire la viaţa creştină în general şi la moralitate în particular. Cât de compatibile sunt aceste cerinţe moderne de libertate personală cu standardele Cuvântului lui Dumnezeu? Să presupunem că adevărata poziţie biblică ar putea fi prezentată cu toată iubirea şi convingerea unui înger din ceruri. Atunci, i-ar fi mai uşor oricui să-l accepte?

Haideţi să pornim la drum. Cărarea spre viaţa veşnică nu este o cale plăcută, plină de flori. Domnul Isus a accentuat aceasta în atât de multe texte încât nu putem fi orbi la ele. El a declarat: "Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află." (Matei 7:14). Unul din primele principii pentru a fi credincios este tăgăduirea de sine. Domnul Hristos a spus: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze." (Luca 9:23). Să fii credincios implică o predare totală. Pilda mărgăritarului de mare preţ rostită de Domnul ne descoperă că trebuie să fim gata să renunţăm la tot ceea ce avem ca să căpătăm acel extraordinar preţ al vieţii veşnice. Dacă vom îngădui vreunui lucru sau vreunei persoane să se interpună între noi şi împlinirea voiei lui Hristos, nu vom putea fi mântuiţi.

Suntem oare vinovaţi pentru că luăm prea uşor în considerare preţul uceniciei astfel ca oamenii să nu creadă că drumul este prea strâmt şi restrictiv? Domnul Isus a zis, "Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:33). Isus i-a spus tânărului bogat că îi lipseşte un singur lucru în pregătirea lui pentru cer, dar acel unic lucru el nu vroia să-l facă. Trebuia să-şi vândă toată averea ca să fie mântuit, dar el nu vroia să renunţe la ea. El iubea ceva mai mult decât Îl iubea pe Domnul, aşa că a plecat trist şi pierdut. Poziţia Domnul Hristos asupra acestui punct a fost atât de puternică încât El a zis: "Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37).

Ei bine, sunt de părere că ar trebui să căutăm modalitatea cea mai gingaşă şi mai plină de tact şi iubire spre a le prezenta oamenilor cerinţele Domnului Hristos. Dar sunt de părere şi că nu va avea niciun alt efect cum vor fi prezentate, dacă oamenii nu simt nicio iubire pentru Domnul Isus. Vina nu este la solie; o parte din vină le revine pastorilor în modul cum o prezintă, dar cea mai mare parte a vinei constă în atitudinea creştinului care se plânge şi simte revoltă împotriva adevărului deoarece îi cere un grad de tăgăduire de sine.

Haideţi să ilustrez cât de mult pot să influenţeze sentimentele personale şi atitudinea. Căsătoria este experienţa cea mai restrictivă din lume pe care şi-o poate asuma cineva de bună voie, cu excepţia consacrării lui spirituale lui Hristos. Bărbatul promite să renunţe la multe din fostele obiceiuri şi legături. El renunţă la libertatea lui de a se întâlni cu alte fete şi solemn se leagă de acea 'singura şi unica' pentru restul vieţii. Şi mireasa, la rândul ei, face angajamente asemănătoare, consimţind să-i părăsească pe toţi ceilalţi în consacrarea ei faţă de cel de partea ei. Fără îndoială că jurământul de căsătorie se află printre cele mai rigide şi strâmte consacrări pe care îl poate face vreun om în toată viaţa lui. Dacă restricţiile şi regulile sunt cauza unei atât de mari nefericiri, atunci căsătoriile ar trebui să fie experienţele cele mai nefericite şi nenorocite pentru cei în cauză. Dar nu este aşa! Ele sunt evenimentele cele mai fericite. De ce? De ce este mireasa aşa de surâzătoare când este gata să-şi consacre întreaga viaţă mirelui? Cum de poate mirele să fie atât de fericit când rosteşte făgăduinţele care îi vor opri unele activităţi pentru tot restul vieţii? Răspunsul este simplu. Se iubesc. Atitudinea şi sentimentele pe care le au unul pentru altul fac din restricţii o bucurie de acceptat.

Aţi auzit vreodată vreo mireasă să se plângă după cununie? Probabil că nimeni nu a auzit-o vreodată zicând cu amărăciune:

- Acum, nu mai pot să mă întâlnesc nici cu Jim şi nici cu Andy! Nu este drept! Statul mă sileşte să fiu credincioasă soţului meu. Treaba asta cu căsătoria este prea restrictivă!! Nu nu veţi auzi asta. Opinia publică este gata să condamne mireasa dacă ea comite adulter, dar ea nici nu se gândeşte la aşa ceva. Îl iubeşte şi iubirea schimbă totul. Nu este credincioasă de teama pedepsei sau a ocării. Este credincioasă deoarece vrea să-i facă plăcere celui pe care îl iubeşte profund.

Cei mai nefericiţi bărbaţi şi cele mai nefericite femei din lumea aceasta sunt cei şi cele care sunt căsătoriţi şi nu se mai iubesc unul pe altul. Atunci practic este iadul pe pământ. Se plâng şi se ceartă cu privire la restricţiile şi impunerile care li se fac. Asemănător, cei mai nefericiţi membri ai unei biserici din toată lumea sunt cei care se căsătoresc cu Hristos prin botez, şi totuşi nu Îl iubesc. Ades, acuză cu tărie biserica şi pe cei care o conduc că le impune o religie prea strâmtă şi restrictivă.

Dar oare e vina religiei sau a pastorilor? Adevărul trist este că aceşti oameni nu au avut niciodată o relaţie personală de iubire faţă de Isus, ceea ce reprezintă piatra de colţ în orice religie adevărată. Mulţi dintre ei au învăţat textele exacte din studiul din Biblie şi s-ar putea să reuşească să explice evenimentele ultimelor zile, dar nu L-au cunoscut niciodată personal pe Domnul Isus Hristos. Undeva, şi poate pretutindeni, de-a lungul îndoctrinării lor, nu au fost învăţaţi sau nu au ales să accepte adevărata temelie a religiei inimii. Aceasta nu este un mănunchi de reguli sau o listă de doctrine, ci o legătură personală, profundă de iubire cu Domnul Isus Hristos.

Pentru milioane de creştini, problema o reprezintă motivul pentru care sunt membri ai bisericii. Ei au o religie, care să-i scape de foc. Fac anumite lucruri, deoarece le este teamă de focul de la sfârşitul drumului. Ei Îl slujesc pe Domnul cu teamă, deoarece tremură la gândul că vor fi aruncaţi în iazul cu foc. Nu este de mirare că au o faţă lungă şi arată nenorociţi! Ce deteriorare groaznică a adevărului! Creştinii ar trebui să fie cei mai fericiţi oameni din lume--mai fericiţi chiar decât proaspeţii căsătoriţi când pleacă de la biserică! Creştinul ar trebui să-L iubească pe Domnul chiar mai mult decât îşi iubeşte soţia şi familia!

Credeţi că un cămin ar fi fericit dacă soţia i-ar pregăti soţului mâncarea preferată în fiecare zi fiindcă s-ar teme că el s-ar putea să divorţeze de ea? Relaţiile din cămin ar deveni atât de încordate. Ea îi pregăteşte mâncarea aceea deoarece îşi iubeşte soţul şi vrea să-i facă plăcere. Când se apropie ziua de naştere a soţiei, un soţ creştin iubitor ades urmăreşte să vadă şi să audă ce i-ar plăcea soţiei să primească. Şi de obicei, nu este nevoie ca ea să-l lovească peste cap ca el să afle! El îi cumpără bucuros darul deoarece o iubeşte şi vrea să-i facă plăcere. La fel, creştinul va citi din Biblie zilnic ca să găsească modalităţi de a-I face pe plac Domnului. Permanent va căuta semne şi indicaţii despre cum să-I facă pe plac Celui pe care Îl iubeşte cel mai mult. În traducerea Bibliei a Secolului XX, citim următoarele cuvinte: "Străduiţi-vă tot mereu să descoperiţi ce-I place cel mai mult Domnului" (Efeseni 5:10). Ce motto pentru orice creştin! Într-adevăr, aceasta este dorinţa supremă a acelora care Îl iubesc pe Domnul sincer. Nu este de mirare că Domnul Hristos a rezumat prima tablă din Lege prin aceste cuvinte: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă" (Matei 22:37, 38).

Adevăratul motiv pentru care unii credincioşi se plâng şi se jelesc cu privire la reguli şi stricteţe este pentru că au doar atâta religie cât să-i facă nenorociţi. Sfera "experienţei" creştine se bazează pe o luptă permanentă pentru a trăi la nivelul regulilor--un efort de a ţine Legea. Ei bine, nu este nimic rău în a asculta de poruncile lui Dumnezeu mai mult decât este ca un soţ să ţine legile pentru a-şi susţine soţia. Dar dacă cerinţele legii sunt singurul motiv de ascultare, atunci chiar este ceva greşit şi la creştin şi la soţ. Iubirea ridică povara legală şi face o plăcere ceea ce ar putea fi o povară şi un stres.

O mamă cu trei copiii se lupta din greu în încercarea de a impune legile unei bune îngrijiri şi curăţenii. Asemenea majorităţii băieţilor mici, aceşti trei nu vroiau să se spele pe urechi, să se pieptene şi să-şi şteargă pantofii. Se dădea zilnic o luptă pe care mama o câştiga doar prin braţul ei puternic de autoritate şi forţă. Dar într-o zi, cel mai mare dintre băieţi, deja un mic adolescent, a ieşit din camera sa arătând ca un model impecabil de aranjat. Se părea că fiecare fir de păr se afla exact la locul lui, iar pantofii străluceau perfect şi manşetele erau bine întoarse. Mama aproape că era să leşine. De-abia a putut să-şi reţină surpriza şi încântarea, dar cu înţelepciune s-a decis să aştepte să vadă răspunsul la această schimbare a evenimentelor.

Soluţia la dilemă nu s-a lăsat aşteptată mult. Chiar a doua zi, mama a aflat că se mutase o familie nouă pe stradă şi că în familie era şi o fată. Poate că fata nici nu-l remarcase pe Johnny, dar el o văzuse deja şi asta îl afectase profund. Nu putem spune că iubirea i-a schimbat atitudinea faţă de legile unei bune îngrijiri, dar evident că nu se mai aranja de teama asprimii mamei.

Esenţa este că viaţa creştinului nu se compune doar din "SĂ FACI" şi "SĂ NU FACI." Există restricţii, desigur, în această căsătorie spirituală, aşa cum sunt în căsătoria reală. Dar aceste restricţii sunt impuse de iubirea care caută întotdeauna şi permanent să-i facă plăcere obiectului afecţiunii. Acei creştini care Îl iubesc pe Domnul Hristos mărturisesc veseli şi radianţi că aceasta este calea adevăratei fericiri. Din nefericire, există un grup mai mare de membri în biserică ce suportă cu nenorocire ceea ce ar trebui să fie o bucurie plină de fericire. Ei se plâng, se amărăsc că nu pot să mănânce ceea ce le place sau să se îmbrace cum ar dori. Ei dau vina pe biserică pentru că îi sileşte să "renunţe" la atât de multe lucruri. Religia lor se aseamănă mult cu cea a celui pe care îl durea capul. Nu vroia să-şi taie capul, dar îl durea să-l ţină. Se pare că atitudinea lor lipsită de bucurie presupune că religia lor este produsul vreunui comitet de pastori încruntaţi ce şi-au propus să includă toate regulile prohibitive care îi fac nefericiţi pe femei şi pe bărbaţi, pe tineri şi pe bătrâni.

Dar este oare asta adevărat? Ce-am putea spune despre principiile spirituale care alcătuiesc doctrina pe care o numim standardele creştine? Este oare o lege arbitrară a bisericii ca membrii să nu meargă la teatru? Este decizia lui Dumnezeu sau a omului că nu se cuvine ca un creştin să danseze? Dar ce putem spune despre folosirea produselor de machiaj şi a bijuteriilor---Îi plac lui Dumnezeu sau nu Îi plac? Adevărul este că fiecare punct al credinţei şi al doctrinei noastre ar trebui întemeiat sănătos pe principiul de a face voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Biblie. Iubirea pentru El ne va face ca întotdeauna să ne punem întrebarea: "Cum aş putea să încerc mereu să aflu ce-I place Domnului cel mai mult?"

Răspunsul la această întrebare se găseşte în zeci de texte din Biblie care ne dau indicaţii şi semnale clare despre cum să-I facem pe plac mai degrabă Domnului decât nouă. Este singura întrebare cu adevărat semnificativă cu privire la orice activitate sau obicei: 'Ce crede Dumnezeu despre asta?' N-are importanţă ce crede acest pastor sau acel pastor despre asta, sau ce crede biserica asta sau aceea despre asta. Marea întrebare cu totul importantă este: 'Îi face plăcere sau neplăcere Domnului acest lucru?' Dacă găsim texte care descoperă că Dumnezeu nu aprobă acel lucru, nu ar trebui să mai existe vreo altă discuţie în inima unui adevărat creştin. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Plăcerea noastră ar trebui să fie să găsim şi să împlinim acele lucruri care Îi sunt pe plac Celui pe care Îl iubim şi să înlăturăm din viaţa noastră acele lucruri care nu Îi plac.

Când doi oameni se iubesc, nu este nevoie să se ameninţe unul pe altul sau să-şi dea un ultimatum. Permanent, ei vor căuta căi spre a-şi arăta iubirea şi pentru a-şi face pe plac unul celuilalt. Cei care împlinesc prima şi cea mai mare poruncă a lui Hristos nu vor considera o povară să asculte. Dumnezeu îi caută pe aceia care vor fi sensibili la cea mai mică indicaţie a voiei Sale. El nu este mulţumit de acei care trebuie permanent aduşi în rânduri de teama de pedeapsă. Dumnezeu declară: "Eu - zice Domnul - te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta." Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine" (Psalmii 32:8, 9, sublinirea autorului).

Mulţi creştini Îl urmează pe Dumnezeu, doar dacă sunt ameninţaţi şi ascultă doar de teama pedepsei. Dumnezeu ne spune: "Vreau ca să te îndrepţi doar printr-o privire de la Mine." Doar cei care Îl iubesc mai mult decât orice şi care aşteaptă semne ale bunei Lui plăceri vor recunoaşte privirea plină de iubire a îndreptării. Vor cerceta Biblia cu un singur scop--să afle ce Îi place Lui--şi imediat vor asculta de cea mai mică descoperire a voiei Sale. Aceasta este esenţa adevăratului creştinism--să-ţi ordonezi orice nivel al vieţii în armonie cu voia Lui descoperită, pentru că Îl iubeşti.

TRUSA DE MACHIAJ ŞI BIJUTERIILE


După ce am creat acest decor în care să facem din iubire factorul motivator în fixarea standardelor creştine, suntem acum pregătiţi să ilustrăm cum lucrează practic principiul. Deşi am putea folosi oricare din principiile de "purtare" ale bisericii, haideţi să alegem unul care a produs multe nemulţumiri--trusa de machiaj şi bijuteriile. Nenumăraţi membri sinceri au lăsat deoparte aceste ornamente artificiale "pentru că aşa zice biserica." Este un motiv slab pentru a face orice în viaţa de creştin. Sperăm că după ce veţi citi acest capitol, explicaţiile despre regulile arbitrare din biserică cu privire la acest subiect vor face loc convingerii personale bazate pe iubirea faţă de Domnul şi pe a-I face Lui plăcere.

În repetate rânduri, pastorilor li s-a pus întrebarea: "Ce este rău dacă port o mică verighetă? Credeţi că Dumnezeu nu mă va lua la cer doar pentru că port această mică bijuterie?" Şi inima mea a fost tulburată şi tristă în multe ocazii cu privire la această abordare creştină negativă. Observaţi, vă rog, ce implică întrebarea: Cel în cauză evident caută să afle cu cât poate să se descurce şi tot să ajungă în cer. Atitudinea lui reflectă o dorinţă legalistă de a face doar lucrurile care sunt amintite ca legi "să faci aşa sau aşa".

Dar această abordare este greşită, greşită, greşită! Adevăratul creştin nu va întreba: "Cât trebuie să fac ca să rămân un copil al lui Dumnezeu?" ci "Cât pot să fac să-I fiu pe plac lui Isus pe care Îl iubesc?" Aceasta este abordarea pozitivă bazată pe căutarea voiei lui Dumnezeu şi a iubirii Lui întratât încât să asculţi cu bucurie de voia Lui aşa cum este descoperită în Biblie. Odată ce se acceptă cu inima deschisă această premisă, mai rămâne doar să cercetezi în Scriptură ca să afli indicaţii ale voiei lui Dumnezeu despre folosirea machiajului şi podoabelor. Este ceea ce vom face chiar acum.

În Geneza 35:1-4, Dumnezeu i-a spus lui Iacov să-şi ducă familia la Betel unde trebuiau să se înfăţişeze înaintea altarului Domnului. Acesta urma să fie un loc foarte sfânt pentru Iacov - locul unde se convertise el mai de mult, după ce văzuse în vis scara ce urca la ceruri. Dar înainte de a putea fi consacraţi în acel loc sfânt, Iacov a zis casei lui: "Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru" (versetul 2). S-ar părea că familia lui strânsese câteva din obiceiurile păgâne, în timpul cât a stat în acel ţinut. Erau anumite obiecte care trebuiau lăsate deoparte înainte ca ei să meargă la altar, deoarece erau obiecte păgâne. Vă rog să observaţi în versetul 4, care erau aceste obiecte: "Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem." În Judecători 8:24, ni se spune că cei care erau ismaeliţi purtau cercei. Contextul remarcă puternic că purtau aceste obiecte de podoabă ca semn al apostaziei lor de la adevăratul Dumnezeu. Geneza 34 ne descoperă că fiii lui Iacov făcuseră unele păcate grave şi Iacov a venit înaintea lui Dumnezeu ca să aducă o ispăşire solemnă pentru ei şi pentru familia lui. Era un timp de cercetare a inimii şi de pocăinţă. Se făcea totul pentru a se îndrepta şi pentru a se deschide calea ca să vină binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor. S-a renunţat la obiceiul de a purta podoabe păgâne, împreună cu zeii falşi. Şi cerceii au fost lăsaţi deoparte.

O reformă a avut loc în împrejurări asemănătoare în Exodul 33:1-6. În capitolul anterior, avusese loc o apostazie, în timp ce Moise se afla pe munte şi primea Cele Zece Porunci. Un mare număr de israeliţi se închinaseră la viţelul de aur, aducând ciuma şi nimicirea care ameninţa naţiunea. Moise i-a chemat la pocăinţă cu aceste cuvinte: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!" (Exodul 32:29).

În capitolul următor, Moise s-a suit în cort ca să mijlocească la Dumnezeu pentru poporul, care era încă împodobit cu gătelile păgâne din ziua îngăduirii păcatului. Porunca pe care a dat-o Dumnezeu pentru refacerea Israelului includea o schimbare a hainelor, aşa cum inclusese mai înainte în cazul lui Iacob şi familiei lui. "Spune copiilor şi lui Israel: 'Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face'. Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele Horeb" (Exodul 33:5, 6).

Nu încape nicio îndoială cu privire la atitudinea lui Dumnezeu legată de purtarea acestor podoabe. Dumnezeu, în care nu este schimbare, le-a poruncit să-şi scoată aceste lucruri şi să se înfăţişeze la judecată, ca să dea socoteală pentru apostazia lor. Nu are rost să nu remarcăm că această interzicere a fost dată în legătură cu intrarea lor în Ţara Făgăduită. Dumnezeu a declarat: "Voi trimite înaintea ta un înger, şi voi izgoni pe Canaaniţi, Amoriţi ... Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat" (Exodul 33:2, 3). Este important că li s-a cerut să îşi scoată podoabele înainte ca să intre în Ţara Făgăduită. Are oare aceasta vreo legătură cu noi? Evident că are. Ap.Pavel ne asigură în 1 Corinteni 10:11 că "aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor." El aseamănă experienţa lor de la Marea Roşie cu botezul în versetul 2, iar în versetele 7 şi 8 se referă la marea apostazie din Israel din Exodul 32, când şi-au făcut un viţel de aur. Apoi explică imediat în versetul 11 că aceste lucruri li s-au întâmplat "ca să ne slujească drept pilde". Aceasta nu vrea să spună decât că felul cum S-a purtat Dumnezeu cu ei în apostazia lor trebuie să ne înveţe pe noi ceva. Porunca Lui ca ei să-şi înlăture podoabele înainte de a ajunge în Ţara Canaanului ni se aplică şi nouă înainte de a merge în Canaanul ceresc. Paralela este evidentă în context.

Raportul cel mai vechi cu privire la folosirea produselor de cosmetică se găseşte în 2 Regi 9:30. Mulţi şi-au pus întrebarea de unde vine expresia "boită ca Izabela". Răspunsul se găseşte în acest text: "Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a împodobit capul, şi se uita pe fereastră." Celor ce studiază Biblia le este bine cunoscută istoria acestei infame regine păgâne, care a ordonat omorârea a sute de prooroci ai lui Dumnezeu. Ca să aflăm originea biblică a obiceiului folosit de Izabela, cu siguranţă că aruncăm o umbră nesfântă asupra practicii. Dar vom vedea într-o clipă că folosirea produselor cosmetice reprezenta un semn clar pentru femeile păgâne şi necredincioase din Biblie.

Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a trimis una din avertizările cele mai tăioase ce se pot afla în Biblie cu privire la bijuterii. Nicăieri nu găsim vreo descoperire mai directă şi fără echivoc a sentimentelor lui Dumnezeu faţă de purtarea podoabelor. În Isaia 3:16 Dumnezeu nu generalizează cu privire la podoabe, ci oferă o lungă listă de anume articole care erau purtate de "fiicele Sionului". Ei bine, haideţi să observăm dacă lui Dumnezeu, care este acelaşi ieri, astăzi şi în veşnicie, Îi plăcea purtarea acestor lucruri. Domnul zice: "Pentru că fiicele Sionului sunt mândre, şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel, şi zornăiesc cu verigile de la picior ... În ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoabă la picioare, şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi mahramele, ... legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâurile, cutiile cu mirosuri şi băierile descântate; inelele şi verigele de la nas" (Isaia 3:16-21).

Să ne oprim în mijlocul acestor enumerări şi să ne punem întrebarea: 'Cum va scoate Dumnezeu aceste lucruri?' În capitolul următor, versetul 4, citim: "După ce va spăla Domnul murdăriile fiicelor Sionului ... cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii". Nu treceţi cu vederea adevărul că Dumnezeu Se referă la toate aceste obiecte de podoabă drept "murdării". Mai departe, le descrie pe cele care au trecut printr-o "spălare" a podoabelor astfel: "În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi "sfânt", oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim" (Isaia 4:2, 3).

În cuvinte îndrăzneţe şi clare, profetul ne descoperă cât de mult urăşte Dumnezeu manifestările mândriei prin purtarea de podoabe. După spălarea acelor fleacuri artificiale, Dumnezeu le descrie pe acele femei ca devenind "sfinte," "pline de măreţie şi slavă". S-ar părea că El nu preţuieşte frumuseţea în acelaşi mod în care o preţuim noi. Femeile se îmbracă cu toate bijuteriile ca să se facă frumoase, dar Dumnezeu declară că aceasta este o "murdărie". Când totul s-a spălat, s-a îndepărtat, El a declarat că atunci erau ele graţioase şi frumoase. Să nu cumva să pierdeţi însemnătatea acestui adevăr. Dumnezeu foloseşte cuvântul "graţios" ca să-Şi descrie Mireasa, Biserica. "Fiica Sionului se aseamănă cu o femeie frumoasă şi subţirică" (Ieremia 6:2, trad. King James Version).

Ca să întărească modul în care consideră El mândria neobişnuită manifestată de poporul Său, Dumnezeu a făcut următoarea observaţie: "Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor, şi, ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă. Vai de sufletul lor, căci îşi pregătesc rele!" (Isaia 3:9). Nu s-ar mai putea îngădui vreo întrebare cu privire la neruşinarea podoabelor exterioare.

S-ar cuveni să menţionăm la acest punct că Dumnezeu identifică inelele ca parte din "murdăria fiicelor Sionului". Despre ce fel de inele vorbea? Elevii de liceu vor răspunde imediat: "Inelul clasei mele este un simbol că eu sunt într-o clasă mai mare. Nu-l port ca pe o podoabă". Masonul îşi va apăra inelul masonic cu aproape aceleaşi cuvinte: "Dumnezeu nu Se referea la inelul meu, ci el pur şi simplu reprezintă faptul că eu aparţin Lojei." Apoi sunt inelele de la eveimentul naşterii, inelele de logodnă şi verighetele--şi ele au un înţeles simbolic. Cât de uşor este să-l apărăm pe cel pe care întâmplător îl purtăm şi să pretindem că Dumnezeu nu vorbea despre acesta. Dar cum ştim că Dumnezeu nu vorbea chiar de cel pe care îl purtăm noi? Nu ar fi o încumetare să credem că Dumnezeu face o excepţie cu cel pe care îl purtăm noi, doar pentru că noi nu vrem să renunţăm la el?

Ce a vrut Dumnezeu să spună când a zis "inele"? S-a gândit doar la unele feluri de inele?

Într-o zi, i-am pus mamei mele o întrebare asemănătoare. Ei bine, îmi interzisese să nu iau glazura de pe prăjitură până ce nu se întărea. Mi-a dat voie să "ling tava" ca să iau tot ceea ce lăsase mama la fundul tăvii, dar era lege în casă să nu mă ating de prăjitură.

Dar într-o bună zi, mama s-a dus la magazin şi m-a lăsat singur cu un tort de ciocolată, frumos şi proaspăt aşezat pe mijlocul mesei. Priveam cum glazura cobora de pe tort şi se strângea pe marginea platoului. Ispita a fost prea mare şi repede am şters toată glazura în exces cu degetul, dar nu destul de repede. Chiar în acea clipă, mama a intrat pe uşă.

Credeţi-mă, mama m-a tras foarte repede în dormitor, în timp ce eu încercam să suport inevitabilul. Mi-aduc încă aminte în esenţă de motivele rapide invocate pentru a scăpa de pedeapsă. Mama mi-a zis: "Ţi-am spus să nu iei niciodată glazura de pe tort." Triumfător, i-am răspuns: "Dar nu ai spus tort de ciocolată!"

Întrucâtva, mama, înţeleaptă nu a fost cât de puţin impresionată de logica mea, mai puţin sănătoasă, de tânăr adolescent. Mă întreb cum I-o suna atotînţeleptului nostru Tată Ceresc când Îi zicem: "Dar nu ai spus verighetă!" Şi asta este adevărat. Mama a zis doar "tort," iar Dumnezeu a zis doar "inele," şi să încerci să te îndreptăţeşti cu privire la ce fel reprezintă doar o încercare puerilă de a ne îndreptăţi evidenta noastră călcare a voiei descoperite a lui Dumnezeu.

La urma urmelor, de ce mai cercetăm Biblia pe tema aceasta? Nu încercăm oare să descoperim ce Îi face mai mare plăcere Domnului? Doar nu căutăm căi să evităm ceea ce Îi place Lui. Unicul nostru scop este să-I aflăm voia ca s-o împlinim. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Iată de ce adevăratul credincios nu va încerca să afle care fel de inel şi nici nu va căuta un motiv raţional pentru a merge contra voiei lui Dumnezeu. Daţi deoparte orice inele. Nu este vizibil evident că dacă putem apăra un inel simbolic, atunci toate inelele simbolice pot fi apărate? În nicio privinţă, nu găsim vreun precedent biblic ca să purtăm un semn material pentru căsătorie. Istoria verighetei este pătată de închinarea păgânilor la soare şi superstiţiile papalităţii. Niciun argument înaintat în favoarea ei nu are nicio greutate în comparaţie cu unicul mare adevăr că nu Îi place Domnului! Un credincios lumesc ar putea argumenta că nu este clar că cineva îşi va pierde mântuirea pentru că poartă un inel. Dar credinciosul care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice va răspunde că ajunge să ştie că acest lucru Îi displace Prietenului nostru.

Întâmplător, istoria ne dă un tablou foarte clar între legătura dintre apostazia de început a bisericii şi introducerea verighetei. Renumitul cardinal catolic John Henry Newman a descris acest lucru în 1845 în monumentala lui carte Development of Christian Doctrine - Dezvoltarea Doctrinei Creştine, p. 373: "Constantin, ca să recomande noua religie păgânilor, a adus în ea podoabele exterioare cu care fuseseră obişnuiţi în propria lor religie. Nu este necesar să intrăm într-un subiect pe care scriitorii protestanţi prin sârguinţa lor ni l-au familiarizat majorităţii dintre noi. Folosirea templelor, şi acelea dedicate unor anumiţi sfinţi ... tămâia ... lumânările ... apa sfinţită ... procesiunile ... inelul de căsătorie, întoarcerea spre răsărit, icoanele după data morţii ... sunt toate de origine păgână şi au fost sfinţite prin adoptarea lor în Biserică" (sublinierea autorului).

Profetul Ieremia, asemenea multor altor scriitori ai Vechiului Testament, a adăugat mai multe sfaturi cu privire la cei care purtau podoabe artificiale. Dumnezeu i-a mişcat pe aceşti oameni sfinţi ca să reprezinte biserica profetic ca o femeie. Când poporul lui Dumnezeu păcătuia, era zugrăvit de către profet printr-o desfrânată sau o soţie necredincioasă. Astfel putem citi texte ca următorul: "Şi tu, pustiito, ce vei face? Te vei îmbrăca în cârmâz, te vei împodobi cu podoabe de aur, îţi vei sulimeni ochii; dar degeaba te vei înfrumuseţa: ibovnicii tăi te dispreţuiesc, şi vor să-ţi ia viaţa" (Ieremia 4:30).

Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu a simbolizat poporul Său apostaziat, Iuda şi Israel, prin două desfrânate pe nume Ohola şi Oholiba. Podoabele lor îndrăzneţe se potriveau cu purtarea lor destrăbălată. "Au umblat chiar după oamenii, care veneau de departe, le-au trimis soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat tu, te-ai sulemenit la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale?" (Ezechiel 23:40).

Osea exprimă acelaşi gând când descrie făţărnicia Israelului. Din nou,necredincioşia a fost bine dramatizată printr-o femeie sulemenită. "O voi pedepsi pentru zilele când tămâia Baalilor, când se gătea cu veriga de nas, cu salba ei, şi alerga după ibovnicii ei, uitând de Mine, zice Domnul" (Osea 2:13).

Iarăşi şi iarăşi, Biblia leagă purtarea de produse cosmetice şi de bijuterii cu păcatul, apostazia şi păgânismul. Când s-au depărtat de Domnul, şi-au pus podoabe care, aşa cum spune Isaia, "au mărturisit despre păcatul lor". Nu lipsesc textele care să declare limpede şi fără echivoc adevărul că măreţul Dumnezeu al cerurilor a privit cu neplăcere asupra acestor lucruri şi le-a folosit ca să simbolizeze depărtarea de voia Lui.

Trecând la Noul Testament, tabloul iese într-un şi mai mare relief. Ioan, în cartea Apocalipsei, descrie desfrânata în stacojiu (simbolizând biserica cea falsă) ca fiind "împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei" (Apocalipsa 17:4).

În contrast, biserica adevărată este zugrăvită în Apocalipsa 12:1 ca o femeie frumoasă îmbrăcată cu lumina soarelui. Această femeie se cheamă mireasa lui Hristos în Apocalipsa 21:9. Remarcaţi că mireasa lui Hristos nu poartă niciun fel de podoabe. Aceste simboluri pentru sisteme religoase, cel adevărat şi cel fals, scot în relief preţul pe care îl aşază Dumnezeu pe folosirea podoabelor artificiale.

Două ultime texte din scrierile lui Petru şi Pavel ne vor descoperi punctul de vedere ferm şi consecvent al primei biserici cu privire la acest obicei. Aceşti doi giganţi ocupau poziţii de influenţă printre ucenici, iar epistolele lor pline de Duh reprezintă punctul de vedere de necontestat al bisericii apostolice. Ap.Pavel ne scrie: "Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase" (1 Timotei 2:9, 10).

Ap.Petru a scris foarte asemănător, cu excepţia faptului că el li s-a adresat mai ales femeilor creştine care aveau soţi necredincioşi. "Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3:1-4).

Aceste cuvinte ale lui Petru conţin sfaturi pentru orice soţie creştină din biserica de astăzi şi ele se ocupă cu una din cele mai contestate probleme cu care se confruntă femeile creştine ai căror soţi nu sunt alături de ele în credinţă. Cât de departe să ajungă o soţie credincioasă în a-i face pe plac soţului nenăscut din nou? Până la ce grad să compromită adevărul lui Dumnezeu în lucrurile mici ca să fie pace în casă şi poate să-şi câştige soţul? Sfatul ap.Petru este simplu şi direct: Nu compromiteţi deloc adevărul şi principiile! Chiar dacă soţiei nu îi este îngăduit să vorbească despre credinţa ei, ea îşi poate câştiga soţul prin "vorbirea ei aleasă". Alte traduceri folosesc un termen mai potrivit "purtare" în loc de "vorbire".

Dar remarcaţi cum se manifestă purtarea soţiei creştine. Ap.Petru afirmă că ea îşi va câştiga soţul mult mai repede lăsând la o parte podoabele exterioare. Desigur că Duhul lui Dumnezeu anticipa dilema soţiei care consideră că trebuie să poarte o verighetă ca să-i fie pe plac soţului, deşi ştie că lucrul acesta nu Îi este pe plac Domnului. Textul acesta clarifică într-o mare măsură că Dumnezeu trebuie să Se afle pe primul loc şi că o astfel de decizie va face mai mult ca să-l câştige pe soţ decât oricare altă purtare. Sute de pastori şi de evanghelişti ar putea da mărturie că lucrul acesta este adevărat. Femeile care în cele din urmă îşi câştigă soţii la credinţă sunt cele care ţin ferm la principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Cele care nu îşi câştigă tovarăşul de viaţă sunt cele care coboară standardul în lucrurile mici ca să se potrivească soţilor lor necredincioşi.

S-ar putea să vă pară contradictoriu, dar rezultatele practice sunt demonstrabile. Atâta timp cât soţia nu trăieşte toate punctele credinţei ei, soţul înţelege că nu este foarte important. Nu se poate entuziasma să facă ceva pe care nici dulcea lui soţie creştină nu-l face pe deplin. Dar dacă ea adoptă o poziţie fermă ca să-I fie pe plac Domnului mai presus de toate, chiar dacă lui nu-i face plăcere, soţul este profund "impresionat" şi trage concluzia că "bucăţica asta de religie" probabil că este importantă. Poate că nu va zice nimic despre ce simte cu adevărat. S-ar putea să se declare chiar foarte indignat, dar admiraţia şi respectul lui vor fi stârnite în secret de către poziţia fermă şi conştiincioasă a soţiei lui.

Trebuie să anticipăm chiar aici argumentul adus de soţiile care nu vor să se despartă de verighete. Ele spun aşa: "Nu vreau să-mi scot verigheta deoarece ea arată că sunt măritată. Sunt mândră de soţul meu. Vreau ca toată lumea să ştie că sunt căsătorită. Consider căsnicia ca cel mai sfânt şi important lucru." Nimeni nu poate să găsească vreo vină la aceste sentimente sincere. Orice soţie trebuie să-şi iubească soţul şi să fie mândră de el. Căsătoria este importantă şi ar trebui ca soţia să-şi dorească să ştie toţi că ea este căsătorită. Dar să punem şi întrebarea: Mai există ceva în viaţa cuiva care este mai important decât căsătoria? Da, mai este doar un lucru mai important decât să fii căsătorit cu un soţ sau o soţie şi anume să fii căsătorit cu Domnul Hristos. Iubirea faţă de Hristos este singura care ar trebui să aibă prioritate asupra soţului sau soţiei. În lumina tuturor dovezilor copleşitoare din Biblie, am descoperit că podoabele nu Îi fac plăcere Domnului. Este adevărat că verigheta va spune tuturor să soţia este căsătorită cu soţul ei, dar va mai spune ceva. Va mai spune că ea a ales să-i facă pe plac soţului chiar mai presus de Domnul Isus. Lucrul acesta va arăta că ea aşază voia altcuiva mai presus de voia lui Dumnezeu descoperită în Biblie. Iar aşa, dă o mărturie greşită lumii.

Unii s-ar putea să obiecteze că o astfel de concluzie este prea dură. Unii vor fi înclinaţi să zică: "Vreţi să judecaţi cât sunt de creştină printr-un lucru atât de mic cum ar fi o verighetă sau o podoabă." Nu, nu este cazul. Iubirea faţă de Dumnezeu este pusă la încercare, iar Biblia arată clar criteriile de încercare. Acest test nu implică doar păstrarea poruncilor lui Dumnezeu care sunt clar descoperite, ci include şi punerea deoparte a oricărui alt lucru pe care îl descoperim că nu Îi place. Iată dovada: "Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui" (1 Ioan 3:22).

Vă rog să nu treceţi cu vederea peste cele două lucruri pe care le fac întotdeauna adevăraţii credincioşi. Ei ascultă de cerinţele directe, exprese pe care Dumnezeu Şi le expune în Lege, dar ei merg mai departe cercetând tot ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu alte cuvinte, ei vor asculta de îndemnul care zice: "încercaţi întotdeauna să aflaţi ce Îi place cel mai mult Domnului." (Efeseni 5:10, 20th Century Translation - traducerea secolului 20). Domnul Isus a exemplificat şi a trăit acest principiu divin în propria Lui viaţă şi prin propriile Lui învăţături. "Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8:29). Poruncile sunt evidente chiar şi pentru un om firesc, dar lucrurile mici care Îi fac plăcere lui Dumnezeu se descoperă doar inimii iubitoare a creştinului care cercetează Cuvântul ca să afle voia Lui. Este un adevăr solemn că cei care vor fi salvaţi la venirea lui Isus sunt simbolizaţi de Enoh, care "a fost mutat ... de pe pământ, ca să nu vadă moartea ... Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu" (Evrei 11:5). Ap.Pavel descrie glorioasa venire a Domnului Hristos în 1 Tesaloniceni 4:16. În acelaşi text, el zugrăveşte învierea morţilor neprihăniţi şi luarea la cer a drepţilor în viaţă. Dar vorbind despre acei sfinţi care vor fi gata de luare la cer, ap.Pavel declară: "... să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi ... vă îndemnăm în Numele Domnului Isus" (1 Tesaloniceni 4:1). Unul din semnele celor răscumpăraţi de pe pământ este dorinţa lor de a-I face plăcere Domnului în orice privinţă.

Ascultaţi, dacă ştiţi că un anume lucru nu Îi face plăcere Domnului şi totuşi refuzaţi să-l faceţi, ce faceţi de fapt? Faceţi pe plac altcuiva mai presus de Domnul. S-ar putea să spuneţi: "Dar este un lucru aşa de mic!" Desigur că este un lucru mic, dar practic iubirea este încercată şi pusă la test prin lucrurile mici pe care le facem unul pentru altul. Întrebaţi orice soţie şi vă va zice că aşa este. Poate că soţul ei îi aduce o maşină de spălat de ziua ei şi desigur că ea va aprecia darul. Dar dacă îi va aduce acasă flori în mijlocul săptămânii şi îi va zice: "Iubito, dă-mi voie să şterg eu vasele în locul tău!", orice nevastă vă va spune că aceasta înseamnă mult mai mult decât maşina de spălat. De ce? Deoarece descoperă mai mult din sentimentele lui adevărate de a face lucrurile mici decât de a face lucrurile mari la care se aşteaptă mai mult sau mai puţin. Dumnezeu este mulţumit când ţinem Cele Zece Porunci, dar ne arătăm mai mult iubirea când ţinem mai mult decât poruncile, ca să-I facem pe plac în lucrurile mici ce ne sunt descoperite în Biblie.

Binele şi răul nu au fost niciodată măsurate şi nu ar trebui măsurate niciodată după cantitate. Calitatea păcatului, nu cantitatea, prezintă problema cea mai mare pentru credincios. Biblia descoperă adevărul că produsele cosmetice, inelele, etc., nu Îi fac plăcere Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu nu descoperă că o anumită cantitate de produse cosmetice este greşită sau că un anume fel de inele nu Îi fac plăcere. Chiar cea mai mică încălcare deliberată a voiei descoperite a lui Dumnezeu este serioasă. Ea indică o răzvrătire interioară prin care nu-L aşezi pe Dumnezeu pe primul loc. Argumentul favorit al celui rău este astăzi "doar puţin este acceptabil". Acesta a fost şi argumentul prostesc al lui Lot când i s-a poruncit de către îngeri să se salveze la munte. El i-a implorat să-i dea voie să meargă în alt oraş mai aproape de Sodoma şi Gomora. Argumentul său a fost: "... este aşa de mică..." (Geneza 19:20). Puteţi înţelege de ce a vrut să meargă în alt oraş după ce şi-a pierdut tot ceea ce avea în Sodoma? Şi totuşi acelaşi raţionament este folosit de mulţi creştini de astăzi. Ei se ceartă şi nu se înţeleg asupra mărimii inelului sau a lipsei de modestie.

Satana este încântat să-i audă pe oameni încercând să decidă cât de mult ar trebui să calce voia lui Dumnezeu. Să nu uitaţi niciodată: nu gradul devierii de la standardul Bibliei este important, ci faptul că există o deviere consituie adevărata problemă. Mărimea pasului nu este lucrul de cea mai mare importanţă, ci direcţia în care duce pasul.

Uneori, pastorii sunt acuzaţi că fac prea mare caz de verighetă deoarece ei aşteaptă până când candidatul renunţă la verighetă şi numai după aceea îl botează. De fapt, experienţa a dovedit că podoaba în sine nu este o problemă. Inelul este doar un simptom al unei probleme mult mai serioase: lipsa predării de sine. Atunci când inima este predată, iar Dumnezeu este pus pe locul întâi în viaţă, niciun convertit nu va îngădui ca un inel mic să stea în calea unirii cu trupul lui Hristos prin botez. Când iubirea pentru Hristos va fi mai puternică decât iubirea de sine sau de soţie sau soţ, atunci nimic nu va sta în cale, darămite un mic inel din metal.

PIETRE DE POTICNIRE


În acest ultim capitol, vom lua în considerare un alt aspect al dovezilor biblice pe această temă pe care unii îl consideră ca cel mai convingător dintre toate. El răspunde obiecţii ridicate de cei câţiva care sunt încă neconvinşi că bijuteriile Îi sunt neplăcute lui Dumnezeu. În maniera cea mai explicită, el demolează ultima redută a apărării chiar pentru verighetă.

Înainte de a intra în discursul elocvent al lui Pavel pe această temă, haideţi să stabilim un adevăr care le este bine-cunoscut tuturor celor care sunt angajaţi cu normă întreagă în câştigarea de suflete. Cei care insistă să-şi poarte podoabele, după ce au devenit membri ai bisericii, poartă răspunderea pentru aşezarea unei pietre de poticnire în calea sufletelor interesate. Aproape orice evanghelist sau pastor ar putea să vă rupă inima cu întâmplări despre bărbaţi şi femei care au fost întorşi aproape chiar de la bazinul de botez de inconsecvenţa câtorva membri ai bisericii. După ce au fost instruiţi în tot adevărul biblic cu privire la standardele creştine, aceşti candidaţi au rămas şocaţi să vadă membrii ai bisericii, şi uneori chiar slujbaşi ai bisericii, care poartă inele sau alte podoabe. Mulţi renunţă dezamăgiţi şi refuză să se mai alăture bisericii vreodată.

Poate că cineva obiectează:
- Ei bine, n-ar trebui să se uite atât de mult la oameni! Ar trebui să accepte adevărul, pentru că e adevăr!! Lucrul acesta este foarte bun şi adevărat, dar reţineţi că ne ocupăm de suflete care caută portiţe de ieşire în mesajul nepopular din Biblie. Este datoria noastră să închidem orice portiţă cu răbdare şi să înfruntăm orice argument pentru ca în final ei să se predea într-o ascultare deplină. Adevărul este că aceşti oameni au dreptul să se aştepte ca biserica să trăiască ceea ce predică. Câţiva membri inconsecvenţi pot contracara luni de studiu cu rugăciuni şi pregătirea candidaţilor din partea pastorului. Nu este corect ca cineva să fie o piatră de poticnire pentru altcineva.

Ap.Pavel le-a scris cea mai solemnă avertizare acelora care vor descuraja un singur suflet în creşterea lui creştină. "Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire" (Romani 14:13). Domnul Isus a vorbit despre acelaşi subiect, cu excepţia faptului că El S-a referit la cât de grav este să-l faci pe un copilaş să se poticnească. Poate că dacă I-am citi cuvintele, avându-i în minte pe instructorii de la Şcoala de Sabat pentru copii, ele ar avea mai mult sens. "Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării" (Matei 18:6). Ce cuvinte solemne într-adevăr! Dar nu sunt mai serioase decât ofensa pe care o descriu - călăuzirea greşită a micuţilor copii care privesc la profesori ca la exemple. Cât de ades n-au pus la îndoială fetiţele standardele biblice cu privire la inele după ce au văzut un inel pe degetul vreunei profesoare preferate?

Într-o anume biserică, o instructoare de la grădiniţă care purta verighetă era idolatrizată de către o fetiţă din departamentul ei. În timpul serviciului divin, copilului ades i se îngăduia să stea cu instructoarea şi cu soţul ei. Întrucât nu aveau copii,cuplul era încântat să stea cu o fetiţă atât de bine-educată. De obicei, ea îşi făcea de ocupaţie cu lucrurile din poşeta instructoarei, dar fiind o fire afectivă, se agăţa mult timp de mâna instructoarei. Într-un Sabat, în timpul predicii, femeia a observat că fetiţa îi luase verigheta şi şi-o aşezase pe degeţelul ei. Întrucâtva tulburată, ea a recuperat inelul şi şi l-a pus înapoi pe deget.

Săptămână după săptămână, a observat cum micuţa ajunsese obsedată de inel. Îl mângâia şi îl dezmierda şi ades încerca să i-l scoată discret, aşa ca să şi-l pună pe degetul ei de copil. Fascinaţia pentru cercul de aur ce creştea în fetiţă a devenit o problemă pentru femeia matură. Cunoscând învăţătura Bibliei cu privire la podoabe, conştiinţa ei nu s-a simţit bine din clipa în care a început să poarte inelul. Acum nu se mai putea bucura de serviciul divin, întrucât căuta modalităţi prin care să mute atenţia fetiţei de la articolul de podoabă.

În cele din urmă, nu a mai putut suporta. Mustrată profund că punea o piatră de poticnire în calea copilului, şi-a scos verigheta odată pentru totdeauna. Mai târziu, i-a povestit pastorului experienţa şi şi-a descris sentimentele de vinovăţie care o chinuiau deoarece pusese o piatră de poticnire în faţa unei fetiţe nevinovate.

"Dar nu văd nimic rău în inele. De ce aş fi o ipocrită şi le-aş scoate doar ca să impresionez pe cineva?" Iată o întrebare la care ap.Pavel răspunde cu un efect devastator în 1 Corinteni 8:1-13. Tot acel capitol se ocupă de problema mâncărurilor oferite idolilor. Biserica primară a ajuns serios divizată din această pricină. Creştinii din Neamuri care veniseră de la păgânism credeau că este păcat să se mănânce din astfel de mâncăruri. Lor le aducea aminte aceasta de hrana pe care o aduceau jertfă idolilor. Deşi acum erau creştini, aveau încă sentimentul că întrucâtva era un gest de credincioşie faţă de idol să mănânce din hrana aceea. Pe altă parte, creştinii evrei care veniseră în biserică de la iudaism, aveau sentimentul că mâncarea era perfect de bună de mâncat. Întrucât hrana nu era "necurată" şi întrucât se vindea împreună cu alte cărnuri la piaţă, creştinii evrei o cumpărau fără nici cea mai mică problemă de conştiinţă.

Disputa a ajuns atât de severă între cele două grupări încât în cele din urmă Pavel a trebuit să o trateze într-o mare măsură în 1 Corinteni 8. Urmăriţi decizia lui cu privire la problemă: "Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decât un singur Dumnezeu. ... Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obişnuiţi până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; şi cugetul lor, care este slab, este întinat. ... Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că şezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor, şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos" (versetele 4-12).

Aceste versete extraordinare cu accentul lor spiritual asupra iubirii pentru alţii, li se aplică cu o forţă şi mai mare acelora care se simt liberi să poarte inele în biserică. Aplicaţia este mai puternică deoarece podoabele sunt osândite de către Dumnezeu, în timp ce hrana jertfită idolilor nu era condamnată. Şi totuşi, Pavel declara că era păcat să se mănânce din astfel de alimente deoarece era o piatră de poticnire, o oprelişte în faţa altuia. Întrucât inelele au fost şi sunt pietre de poticnire în acelaşi fel pentru alţi creştini, nu putem să nu ajungem la concluzia că o astfel de ofensă este şi "păcat împotriva lui Hristos."

Aceasta ne aduce înapoi la tema centrală a acestei cărticele--dragostea. Fie că privim la standardele creştine din punctul de vedere al iubirii şi a-I face plăcere lui Dumnezeu sau al iubirii aproapelui, rezultatul este acelaşi. Ideea este să laşi eul pe ultimul loc. O religie bazată pe o astfel de iubire nu se va mulţumi doar să împlinească litera Celor Zece Porunci, ci va cerceta Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi ca să afle voia Lui. Aşa cum ne aminteşte Ioan: "... fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui" (1 Ioan 3:22, sublinierea autorului).

Aş putea să vă pun o întrebare în legătură cu ce aţi citit până la acest punct? V-a trezit vreo îndoială cu privire la purtarea de podoabe? Oare dovada tuturor acestor versete, din toată Biblia, vă sugerează că acest obicei s-ar putea să nu fie bun? Un cuplu a declarat, "Nu suntem încă total convinşi că Dumnezeu nu ne-ar primi în cer doar pentru că purtăm o bijuterie." I-am întrebat, "Chiar dacă nu credeţi că veţi fi pierduţi dacă o purtaţi, oare multele texte vă ridică cel puţin întrebarea dacă obiceiul acesta primeşte acceptul total al lui Dumnezeu?" "A, da", mi-au răspuns, "Nu putem să nu zicem că problema este puţin neclară." Următoarea mea întrebare a fost asta:

"Credeţi că există vreo şansă de 10% ca purtând un inel să-I fie dezgustător lui Dumnezeu?" După ce s-au gândit un moment, amândoi au fost de acord că exista cel puţin atâta şansă ca să fie nesigur. Apoi, le-am pus această întrebare: "Întrucât vă aflaţi în preajma botezului şi a predării totale a vieţii voastre Domnului Isus Hristos, vreţi să riscaţi o şansă de 10% de a nu-I fi pe plac Domnului care Şi-a dat viaţa pentru voi?" Încet, s-au lăsat în jos şi au început să-şi scoată inelele. "Nu vrem," a spus soţul, "să Îl supărăm pe Domnul nici în cel mai mic amănunt. Vrem să mergem alături de Isus de acum înainte. Întrucât există o şansă, ne vom purta ca atare ca să înlăturăm şansa."

Nu voi încerca să afirm că acest gen de predare este uşor. Domnul Isus a declarat, "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze." (Luca 9:23). Să declari NU eului este exact la ce Se referea Învăţătorul. El vroia să spună că toţi vor trebui să se lupte cu ceva de care eul nu vrea să se lase. Cel care vine la Hristos şi află calea Lui va trebui să se lepede de sine şi să spună NU vreunui lucru pe care şi-l dorea din tot sufletul lui. Aceasta înseamnă tăgăduire de sine. Unii cad la acest test în vreun punct, iar alţii la alt punct. Am văzut unii care nu puteau să se lepede de sine în privinţa banilor. Să asculte de Dumnezeu însemna să-şi rişte serviciul sau să li se reducă salariul şi ei nu vroiau să spună NU iubirii lor de bani. Alţii trebuiau să renunţe la prieteni ca să-L urmeze pe Hristos şi nu vroiau să se rupă de prieteni. Pofta a stat în calea multora care nu au vrut să se lase de alcool, tutun sau alimente necurate aşa cum cere Biblia. Câţiva au căzut la test din pricina vanităţii şi mândriei. Ei nu au vrut să se lepede de mândria extravagantă a îmbrăcăminţii.

Întotdeauna este interesant să vedem cum adevărul îi scoate pe oameni afară dintr-o evanghelizare precum buruienile. Nimeni nu pleacă până ce nu prezentăm cerinţele lui Dumnezeu care implică o schimbare în viaţă şi obiceiuri. Dacă nu am predica toate sfaturile lui Dumnezeu, majoritatea ascultătorilor ar răspunde bucuros la invitaţie. Dar intervine o luptă atunci când adevărul ameninţă vreo poftă îndrăgită. Testul Sabatului, zecimii şi mâncărurilor ating toate vreun element al eului fiecăruia. Mulţi cad la fiecare din aceste puncte. Dar destul de ciudat, s-ar părea că bătălia cea mai mare se dă atunci când voia lui Dumnezeu atinge domeniul mândriei personale. Iubirea de sine are o mie de feţe şi se etalează pe tot atât de multe căi subtile.

Reţineţi, de-a lungul drumului, pentru fiecare suflet diavolul va folosi eul ca să ia o ultimă poziţie disperată împotriva voiei lui Dumnezeu. Doar cei care Îl iubesc pe Domnul Hristos cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea vor reuşi sau vor vrea să I se predea Lui 100%, aşa cum se cere. Cei mai fericiţi oameni din lume sunt cei care nu îngăduie ca nimic să le stea în cale pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu în totul.

S-a amintit deja că acei creştini care trăiesc ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Domnul Isus a declarat: "Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15:10, 11, sublinierea autorului). Nu este de mirare atunci că ne este atât de uşor să-i recunoaştem pe credincioşii total predaţi. Ei radiază de sfinţenie şi le străluceşte pe faţă bucuria interioară. Deşi au lăsat deoparte podoabele lumii, ei s-au îmbrăcat cu podoaba Duhului, care îi identifică imediat. Unele femei se simt aproape goale după ce îşi scot bijuteriile, dar foarte curând ele recunosc că Dumnezeu a înlocuit artificialul cu realul. David scria: "Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine" (Psalmi 34:5).

Acest nou "look" al credinciosului născut din nou uimeşte lumea. Pentru fiecare rău la care s-a renunţat, copilul lui Dumnezeu primeşte un dar spiritual. Aşa cum declară ap.Pavel: "Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Romani 13:12). Şi urmăriţi vă rog cât de spectaculară poate fi această schimbare când este vorba de hainele şi podoabele cuiva. Mireasa lui Hristos primeşte o atenţie deosebită. Isaia pune în contrast haina de nuntă a poporului lui Dumnezeu cu haina lumii. "Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei" (Isaia 61:10). Când ne căsătorim cu Hristos şi Îi luăm numele, nu trebuie să ne împodobim ca nişte miri şi mirese din lume. Trebuie să ne îmbrăcăm bucuroşi cu "mantaua mântuirii" şi cu "haina neprihănirii". Ele ne vor lumina faţa şi ne vor da o înfăţişare nouă, radiantă care să uimească lumea.

Ar trebui să acordăm multă atenţie acestui punct vital. Faţa are multe de zis despre caracterul şi experienţa cuiva. Mărturia cea mai puternică pe care o putem da în calitate de creştini poate fi doar faţa noastră care să strălucească. Unul din argumentele cele mai convingătoare pe care l-am auzit vreodată împotriva folosirii produselor de machiaj se bazează chiar pe acest adevăr. Bine-cunoscuta autoare catolică, Frances Parkinson Keyes, a explicat de ce niciodată nu a folosit pe faţă sau pe păr produse artificiale: "Un sfert de secol trăit ar trebui să aşeze mult pe faţa unei femei în afară de câteva riduri şi unele pliuri nedorite în jurul bărbiei. În acel timp, ea s-a familiarizat destul cu suferinţa şi plăcerea, cu bucuria şi durerea, cu viaţa şi cu moartea. Ea s-a luptat şi a rezistat, a greşit şi a reuşit. Şi-a pierdut şi şi-a recăpătat credinţa. Şi ca urmare ar trebui să fie mai înţeleaptă, mai gingaşă, mai răbdătoare, mai tolerantă decât era când era tânără. Simţul umorului ar trebui să se fi ascuţit, viziunea ei să se fi lărgit, prieteniile ei să se fi adâncit. Şi toate aceasta să se vadă. Dacă încearcă să şteargă amprenta vârstei, riscă să distrugă, în acelaşi timp, urmele experienţei şi caracterului" (Words of Inspiration, p. 198).

Ce adevăr extraordinar se află în această declaraţie! Femeile creştine au de dat o mărturie prin expresia feţei lor. Neprihănire, demnitate, puritate şi o credinţă tăcută în Dumnezeu---aceste calităţi se descoperă ades doar pe faţă. Poate că asta a vrut Domnul Isus sa zică atunci când a declarat: "Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri" (Matei 5:16). Lumina spirituală şi zâmbetul unei feţe neîmpodobite s-ar putea să atragă mai multă atenţie la religia lui Isus Hristos decât zeci de predici sau studii biblice.

Ne-am luat destul de mult timp pentru subiectul podoabelor artificiale ca să demonstrăm cum duce iubirea la Biblie aşa ca să căutăm ceea ce Îi place Domnului. Am fi putut folosi alte exemple de standarde creştine. Aceleaşi principii oferă motivaţia de a căuta întotdeauna să-I fim pe plac în ceea ce facem cu privire la dansul provocator, filme, jocuri de noroc, alimentaţie şi îmbrăcăminte. Ar trebui să ne arate clar că aceste standarde înalte ale bisericii nu se bazează pe vreun comitet ales de oameni, ci pe voia descoperită a lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dumnezeu să ne ajute să ne găsim cea mai mare bucurie şi satisfacţie în a împlini lucrurile care Îi fac Lui plăcere.

Witnessing Pocket Book Set
Witnessing Pocket Book Set

Other Languages

Contact Us
Name:


Email:


Prayer Request:


Share a Prayer Request
Name:


Email:


Bible Question:


Ask a Bible Question

Related Video
Related Audio
Related Print
God's Promises




(916) 434-3880 | AF iTools | Employment | Site Map | Privacy Statement | Terms of Use     Copyright 2015 by Amazing Facts Inc.

Back To Top