Skip Main Navigation
Amazing Facts - God's Message Is Our Mission!
   |  

Fiara Balaurul şi Femeia

Print
Fiara Balaurul şi FemeiaBy Joe Crews

I. DE UNDE A APĂRUT FIARA


O avertizare solemnă

Avertizarea cea mai solemnă de pedeapsă aflată undeva în Biblie se cuprinde în Apocalipsa 14:9, 10: "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: 'Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.'"

Descrierea aceasta este atât de alrmantă şi atât de nepotrivită cu toate celelalte versete care se ocupă cu caracterul lui Dumnezeu încât aproape că tresărim de spaimă. Dar ea arată clar un timp când harul lui Dumnezeu se va îndepărta de la aceia care au respins cu încăpăţânare autoritatea cerului. Va fi o lucrare fără precedent din partea lui Dumnezeu în legătura Lui cu familia omenească. Timp de aproape 6000 de ani, judecăţile Lui asupra celor mai răi oameni au fost amestecate cu har. Dar acum, măsura răzvrătirii ajunge punctul care face necesar ca Dumnezeu să intervină şi să expună cât de teribil de departe a ajuns omul în a trăda guvernarea lui Dumnezeu.

În acest moment, suntem curioşi să aflăm mai multe despre păcatul care a produs această lucrare ciudată de pedepsire aspră făcută de Dumnezeu. Observaţi că ultima controversă implică o credincioşie falsă faţă de puterea fiarei, la care se face referire atât de des în profeţia biblică. În cele din urmă, lumea va sta divizată în două mari tabere: cei care se închină adevăratului Dumnezeu şi cei care se închină fiarei din Apocalipsa 13. Dar care este problema controversată care duce la această împărţire masivă a oamenilor din lume? După ce descrie soarta falşilor închinători din Apocalipsa 14:9-11, Ioan chiar în următoarul verset spune acest lucru: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Vedem aici un contrast izbitor între cei care urmează fiara şi cei care Îl urmează pe Miel.

Urmăriţi vă rog că problema se învârte în jurul păstrării poruncilor lui Dumnezeu. Aceia care nu au semnul fiarei sunt descrişi ca ascultând de acele porunci, iar restul suferă mânia lui Dumnezeu. Afirmaţia aceasta se potriveşte perfect cu declaraţia ap.Pavel din Romani 6:16, "Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?"

Credincioşia cea mai mare se acordă prin ascultare. În cele din urmă, majoritatea locuitorilor pământului vor accepta autoritatea puterii unui antihrist imitat, neascultând de marea lege celor 10 porunci ale lui Dumnezeu. Fiecare om se va afla de o parte sau de cealaltă. Biblia arată foarte clar că viaţa sau moartea se învârte în jurul deciziei finale cu privire la fiara din Apocalipsa 13.

Destul de ciudat, dar teologii moderni pur şi simplu au ignorat solia de avertizare din Apocalipsa 14, cu privire la semnul fiarei. Interesul mulţimilor a fost distrus de influenţa pastorilor care n-au vrut să ia în serios cuvintele solemne din profeţia lui Ioan. Deseori, este omisă ca o epistolă confuză, nesemnificativă, care se aplică doar unei probleme locale din prima biserică. Dintr-un anume motiv, cartea numită Apocalipsa (Descoperirea) este socotită o carte sigilată, în locul adevărului evident descoperit, pe care-l implică numele ei. Dar urmăriţi. vă rog, făgăduinţa făcută acelora care cercetează adevărul acestei cărţi minunate, "Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele aceste proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" Apocalipsa 1:3.

Înainte ca să săpăm în relatarea vie făcută de Ioan acestei ultime încleştări dintre Hristos şi Satana, să ne luăm timp să vedem cine se luptă în acest conflict. Când şi cum a început şi cum se va sfârşi?

Doi adversari puternici


Deşi punctul culminant al acestei lupte are loc chiar la sfârşitul istoriei pământului când toată lumea se va aşeza în două tabere opuse, timp de aproape 6000 de ani are loc controversa dintre Domnul Hristos şi Satana. Ea a început în cer prin răzvrătirea lui Lucifer împotriva guvernării universului de către Dumnezeu. Istorisirea despre acel înger frumos care a poftit poziţia lui Însuşi Dumnezeu este descrisă în mai multe scrieri profetice din Vechiul Testament. Isaia scrie în legătură cu această fiinţă luminoasă: "Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: 'Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.'" Isaia 14:12-14.

Seminţele acelei răzvrătiri egoiste ale acelui înger conducător s-au împrăştiat repede şi au afectat lealitatea altor îngeri. Curând, o treime din oastea cerească se alăturase nemulţumirii lui Lucifer şi avea loc marea controversă--o controversă, care urma să ţină timp de peste 6000 de ani şi care urma să ceară în final decizia fiecărei fiinţe din ceruri şi de pe pământ.

Urmarea imediată a discordiei a fost războiul din cer, care a culminat cu alungarea totală a lui Lucifer din prezenţa lui Dumnezeu şi din prezenţa îngerilor credincioşi. Ioan descrie astfel această luptă: "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui." Apocalipsa 12:7-9.

Îngerul cel căzut urma să nu mai fie cunoscut sub numele de Lucifer, nume ce însemna 'luceafărul dimineţii', ci Satana care înseamnă 'împotrivitorul'. Conflictul se transferase acum din cer jos pe pământ. Aici va continua până ce va ajunge la un punct conflictual disperant, în a diviza mulţimea de oameni de pe pământ fie pentru, fie împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum răzvrătirea a început printr-o lipsă de credincioşie faţă de autoritatea lui Dumnezeu, tot aşa se va încheia printr-o sfidare a autorităţii Sale, aşa cum este înveşmântată în legea cârmuirii Lui.

Satana s-a aflat aici cu îngerii lui răi de când a fost alungat de pe tărâmul luminii. Cu o şiretenie diavolească, s-a folosit de forme diferite de război împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său cu această lume. Prin abordări felurit de perfide, şi-a continuat eforturile de răsturnare a autorităţii lui Dumnezeu. Scopul acestei cărţi este să expună asalturile teribile care au avut loc şi care au loc, din partea lui Satana, împotriva temeliei adevărului.

Fiecare generaţie a fost martora unei noi manifestări a acelei puteri rele în războiul lui neobosit împotriva planului cerului de a salva omenirea. Ultima formă de împotrivire a vrăjmaşului va fi cea a fiarei din Apocalipsa 13. Această falsă putere se va interpune într-un conflict de moarte cu poruncile lui Dumnezeu. Întreaga lume va trebui să se decidă de a cui parte se află. Confederaţia răului se va întări într-o luptă disperată pentru a primi credincioşia locuitorilor pământului. Problema în discuţie va fi expusă clar, astfel ca nimeni să nu poată rămâne neutru. Omului nu-i va rămâne nici o altă alternativă decât să asculte, fie de Dumnezeu, fie de Satana.

O problemă de viaţă sau de moarte


Acum, având în minte succinta prezentare a adversarilor, să privim mai atent contextul biblic al ultimei mari controverse decisive. Vă rog să reţineţi că fiara din Apocalipsa 13 simbolizează o putere uriaşă antihristică, care va încerca să-I ia total locul lui Dumnezeu. Iată descrierea acelei puteri în limbajul din Apocalipsa 13:1-7: "Şi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei, zicând: 'Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?' I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam."

Nu putem să nu remarcăm aici un grad de împotrivire fără precedent faţă de Dumnezeu şi faţă de aceia care-L urmează. În acest capitol, vom citi mai târziu că această fiară îşi va exercita o influenţă atât de mare asupra pământului încât îi va face pe oameni să primească un semn pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13:16). În cele din urmă, cei care vor avea semnul vor suporta mânia teribilă a lui Dumnezeu aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14:9, 10. Mânia lui Dumnezeu este în continuare definită în Apocalipsa 15:1 cu aceste cuvinte: "Şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu."

Natura teribilă a acestor plăgi şi suferinţele groaznice pe care le vor aduce asupra acelora care primesc semnul fiarei se descoperă pe deplin în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsa. La acest punct, nu ne vom ocupa cu ele, dar haideţi să ne reamintim că această problemă va implica viaţă sau moarte veşnică pentru toţi. Cât de sincer ar trebui să căutăm să înţelegem pe cine reprezintă fiara şi cum am putea să evităm acel semn! Nu trebuie să existe nici o speculaţie sau nici o considerare teoretică asupra acestui subiect vital. Trebuie să ştim exact unde se află pericolul şi cum să-l evităm.

Creştinul obişnuit de-abia dacă a auzit de importanţa acestui subiect. El nu are nici cea mai mică idee despre fiară sau semnul ei, deşi destinul lui atârnă de acest lucru. O mulţime de predicatori îşi liniştesc enoriaşii în ignoranţa lor cu privire la acest subiect. Ei le spun: "Nu vă faceţi griji cu privire la fiară. E prea complicat ca să înţelegem. Atâta timp cât Îl iubiţi pe Domnul, totul e bine. Nu se poate şti exact cine e fiara." Ascultaţi, oare Dumnezeu ne va avertiza cu privire la pericolul teribil pe care-l reprezintă fiara--un pericol de moarte, deoarece va însemna viaţă sau moarte--iar apoi să ne spună că e cu neputinţă să aflăm cine este? Oare ne va spune El, "Vei fi aruncat în foc dacă vei avea semnul, dar n-am să-ţi spun care este el--doar este destul de grav dacă îl ai"? Nu, evident că Dumnezeu nu procedează astfel. El ne avertizează despre un pericol care se poate evita. Ştim să ne ferim de fiară, doar dacă ştim cine este fiara. Ştim să scăpăm de semn doar dacă ştim care este semnul.

Un animal simbolic


Este oare cu putinţă să înţelegem semnul fiarei? Fără îndoială că putem şti şi trebuie să ştim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem însăşi identitatea fiarei profetice. Să stabilim de la început că acest animal ciudat, alcătuit din mai multe trăsături nu trebuie luat literal. Nimeni n-a văzut vreo făptură cu trup de leopard, gură de leu şi cu picioare de urs. Cărţile profetice ale Bibliei de obicei se ocupă cu simboluri. Această fiară reprezintă ceva. Dar ce simbolizează? Bănuim că nu trebuie să ghicim. Biblia nu lasă nici un loc pentru îndoială. Ea slujeşte ca propriul său comentariu divin şi oferă cheia pentru înţelegerea profeţiilor.

Toate elementele din descrierea fiarei din Biblie sunt simbolice. Să luăm de exemplu apa, din care se ridică animalul. Ce reprezintă ea? Citiţi răspunsul în Apocalipsa 17:15: "Apoi mi-a zis: 'Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade desfrânata, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.'" Nu încape nici o îndoială cu privire la acest punct. Dumnezeu a explicat clar semnificaţia apei în profeţie. Odată ce se interpretează simbolul în orice profeţie, regula se va aplica în toate celelalte profeţii. Apa va însemna întotdeauna oameni în imagistica profeţiilor biblice.

Ce-am putea spune despre celelalte părţi ale acestei fiare ciudate, apocaliptice? Ca să înţelegem fiara trebuie să ne întoarcem la cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi să comparăm text cu text. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa se explică una pe cealaltă. Se potrivesc perfect ca mănuşa în mână. Vă rog să observaţi că Daniel a avut o viziune foarte asemănătoare cu cea a lui Ioan. Este descrisă în Daniel 7:2, 3: "Daniel a început şi a zis: 'În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.'" El a văzut apa profetică aşa cum a văzut-o şi Ioan, dar Daniel a văzut patru fiare ridicându-se în loc de doar una.

Am descoperit deja că apa simbolizează popoare sau mulţimi, dar ce reprezintă fiarele? Răspunsul se găseşte în versetul 17, "Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ." Iată deci. Atât de clar că nimeni n-ar putea să se îndoiască! Dumnezeu declară că fiarele din profeţie reprezintă naţiuni. Aşa cum în vocabularul nostru modern politic vorbim despre vulturul american şi ursul rusesc, Dumnezeu S-a folosit de animale cu mult, mult timp mai înainte ca să reprezinte ţări. Apoi, ca să fie şi mai explicit, Dumnezeu a adăugat următoarele în versetul 23: "Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ." Dacă cea de-a patra fiară reprezenta cea de-a patra împărăţie din istorie, atunci primele trei urmau să reprezinte primele trei imperii.

Această explicaţie devine mai clară şi mai simplă când ne amintim că au existat doar patru imperii mondiale pe pământ din zilele lui Daniel. Deseori se face referire la aceste imperii în profeţia biblică şi se amintesc pe nume în unele profeţii legate de Daniel. Citiţi Daniel 8:20, 21 şi Daniel 11:2 spre exemplu. În capitolul doi din Daniel aceleaşi patru imperii mondiale sunt simbolizate de patru metale în visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul cel înalt. Aceste patru imperii sunt Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma.

Patru imperii din istorie


N-aţi dori să ne uităm mai atent la aceste animale, la unul după altul, aşa cum s-au ridicat în viziunea profetului? Primul "semăna cu un leu şi avea aripi de vultur." Daniel 7:4. Ni se descrie aici acel mare imperiu al Babilonului, atât de bine simbolizat de către regele animalelor. A reprezentat una din naţiunile cele mai bogat şi puternice care au existat vreodată pe pământ. Remarcaţi că acest animal are aripi. În terminologia biblică, aripile reprezintă viteză. Şi desigur că Babilonul s-a ridicat foarte repede pentru a-şi lua locul de conducător al întregii lumi.

Din anul 606 în.Hr. până în 538 în.Hr. Babilonul a continuat să-şi exercite autoritatea lui excesivă. Dar urma să aibă loc o schimbare. Daniel a văzut următoarea fiară "ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coastre între dinţi." Daniel 7:5. După Babilon a urmat împărăţia Medo-Persiei în anul 538 în.Hr., cel de-al doilea imperiu mondial. Ursul stă într-o rână, reprezentând astfel faptul că Persia era mai puternică decât Media. Aceste două puteri erau aliate în dominarea pământului. Cele trei coaste probabil că simbolizează cele trei provincii din acel imperiu -- Babilonul, Lidia şi Egiptul.

Apoi în 331 în.Hr., Medo-Persia a decăzut şi în locul ei s-a ridicat cel de-al treilea imperiu mondial. În cuvintele profeţiei "i s-a dat stăpânire" versetul 6. Era ca "un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete." Versetul 6. Orice şcolar conştiincios, care studiază istoria antică, va şti să spună că Grecia s-a ridicat ca fiind următorul conducător al lumii. Alexandru cel Mare a venit mărşăluind din apus şi aşezându-şi lumea la picioare într-un timp relativ scurt.

Cele patru aripi ale pardosului (leopardului) denotă viteza extraordinar de mare cu care Alexandru a supus naţiunile. În mai puţin de opt ani, subjugase definitiv lumea şi se puse pe plâns pentru că nu mai avea alte lumi de cucerit. Dar n-a fost în stare să se cucerească pe sine; a murit tânăr la treizeci şi trei de ani, în floarea vârstei. La moartea lui, imperiul s-a împărţit între cei patru generali ai săi: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolomeu. Cele patru capete ale fiarei reprezintă aceste patru împărţiri ale imperiului său. Asta ne aduce la anul 168 în.Hr. şi la căderea imperiului grecesc chiar din acel an. Până acum, fiecare detaliu din profeţie s-a împlinit exact.

Groaznica fiară a patra


Acum să urmărim ridicarea celei de a patra fiare, care este "o a patra împărăţie, care va fi pe pământ." versetul 23. Deşi Daniel văzuse fiare sălbatice vii asemănătoare celor zugrăvite în primele trei simboluri profetice, nu mai văzuse niciodată ceva care să se asemene cu groaznica fiară a patra. Iată cum o descrie Biblia: "După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea ... şi avea zece coarne." versetul 7.

După cum am aflat deja, această fiară simbolizează cel de-al patrulea imperiu mondial, care reprezenta monarhia de fier a Romei. Cât de crudă a fost dominaţia ei asupra pământului este descris cu lux de amănunte în paginile istoriei antice. Dar şi această naţiune puternică urma să se dividă, aşa cum ne arată versetul douăzeci şi patru: "Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi." Vă rog să observaţi că Dumnezeu este Cel care interpretează cine reprezintă cele zece coarne ale acestui animal. Roma urma să se dividă în zece regiuni distincte.

Urmărind mersul istoriei, descoperim că împlinirea exactă a avut loc în anul 476 d.Hr. Triburi feroce au venit şi au măturat din nordul ţinutului, potopind teritoriul Europei de vest şi împărţind-o în cele din urmă în zece părţi. Desigur că acele părţi corespund celor zece degete de la picioarele măreţului chip al lui Daniel din capitolul 2.

Toţi cei ce au studiat istoria sunt bine familiarizaţi cu numele acelor triburi cuceritoare a Europei de vest din anul 476 d.Hr. Ei erau anglo-saxonii, alemanii, herulii, vanfalii, ostrogoţii, vizigoţii, suevii, lombarzii, brugunzii şi francii. Şapte din aceste triburi mai există chiar până în zilele noastre, transformându-se în naţiuni moderne. Ele au supravieţuit pe harta Europei ca puteri importante ale celui de-al douăzecelea secol. Trei din ele au dispărut de pe scena istoriei, după cum vom afla peste o clipă.

Cornul cel mic


Acum suntem gata să citim versetul următor al profeţiei şi să descoperim înţelesul cornului celui mic din viziunea lui Daniel. "M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie." versetul 8. Într-adevăr, trebuie să fim foarte, foarte atenţi. Nu trebuie să facem greşeala de a identifica greşit puterea cornului celui mic, deoarece se va dovedi a fi puterea uriaşă a antihristului din istorie.

Pentru a evita orice greşeli de identificare, ar fi mai bine ca mai întâi să urmărim cele nouă semne caracteristice descrise chiar în profeţie. Aceste semne de identificare ne vor ajuta să fim absolut siguri de interpretare. Nu îndrăznim să ghicim sau să speculăm cu privire la identitatea istorică a "cornului celui mic" din profeţie.

Mai întâi de toate, cornul cel mic a ieşit din cele zece. Acest amănunt îl plasează geografic în Europa Occidentală. În al doilea rând, a apărut după ce s-au ridicat cele zece, deoarece a ieşit "din mijlocul lor." Întrucât cele zece s-au ridicat în anul 476 d.Hr., trebuia ca acel corn mic să înceapă să domnească la puţin timp după acea dată. În al treilea rând, urma să smulgă trei din cele zece triburi atunci când a venit la putere. Versetul opt declară că dinaintea acestui corn "au fost smulse trei din cele dintâi coarne."

În al patrulea rând, cornul cel mic urma să aibă "ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie." versetul 8. Lucrul acesta ne indică faptul că un om se va afla în vârful puterii reprezentate de cornul cel mic. În al cincilea rând, "se va deosebi de înaintaşii lui (de coarnele dinaintea lui - KJV). versetul 24. Aceasta înseamnă că acest corn mic va fi o alt fel de putere decât regatele pur politice care l-au precedat. Cea de a şasea caracteristică ni se descoperă în prima parte a versetului 25, "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt." Un alt verset spune, "rostea vorbe mari şi hule." Apocalipsa 13:5.

La acest punct, haideţi să definim din Biblie ce înseamnă hulă. În Ioan 10:30-33, Domnul Isus urma să fie omorât cu pietre deoarece pretindea că este una cu Tatăl. Evreii care urmau să-L omoare au declarat, "Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu." Conform cu acest text, reprezintă o hulă ca unui om să i se acorde locul lui Dumnezeu.

Acum haideţi să citim o altă definiţie a hulei. Domnul Isus îi iertase păcatele unui om, iar cărturarii au declarat, "Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?" Marcu 2:7. Este limpede că Domnul Isus nu hulea, deoarece El era Dumnezeu şi deci putea să ierte păcatele. Dar ca un om să pretindă aşa ceva nu este altceva decât o blasfemie, conform propriei definiţii din Biblie.

Acum ajungem la cel de-al şaptelea punct de identificare, ce se află tot în versetul 25 "va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt." Această afirmaţie ne spune despre cornul cel mic că este o putere persecutoare. El va face război cu poporul lui Dumnezeu şi îi va da la moarte. Cel de-al optulea semn ne este oferit tot în versetul 25, "se va încumeta să schimbe vremile şi legea." S-ar părea că în împotrivirea lui aspră faţă de Dumnezeul cerului, în rostirea de cuvinte tari împotriva Lui, această putere va mai căuta şi să schimbe măreaţa lege a lui Dumnezeu. Această încumetare a cornului celui mic n-ar putea fi altceva decât o încercare de a realiza o schimbare. Evident, omul nu va reuşi niciodată să schimbe legea morală a lui Dumnezeu.

O Domnie de 1260 de ani


Cel de-al nouălea semn de identificare şi totodată ultimul din versetul 25, ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea pe pământ acest corn mic, "şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme." Ne lovim aici de o expresie ciudată. De fapt, este un termen profetic pe care chiar Biblia şi-l explică. În Apocalipsa 12:14, citim următoarele cuvinte cu privire la aceeaşi perioadă de timp, "Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui." Citiţi acum versetul 6, care descrie acelaşi eveniment. În loc de a spune "o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi", declară "o mie două sute şase zeci de zile." Astfel, putem vedea că cele două perioade de timp sunt exact aceeaşi. Comparând aceste texte, înţelegem că o vreme este un an în profeţia Bibliei, vremi reprezintă doi ani, iar jumătatea unei vremi este jumătatea unui an. Calculul acesta ne duce la un total de 3 vremi şi jumătate sau 3 ani şi jumătate deoarece 3 ani şi jumătate sunt exact egali cu 1260 de zile. Desigur că folosim anul biblic de 360 de zile.

Acum suntem gata să aplicăm un alt mare principiu de interpretare a profeţiei. Reţineţi vă rugăm că întotdeauna atunci când măsoară timpul profetic, Dumnezeu foloseşte o zi ca să reprezinte un an. În Ezechiel 4:6 citim de fapt adevărata regulă: "Îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii se găsesc în Numeri 14:34. Trebuie să se aplice întotdeauna această metodă de socotire a timpului în studiul profeţiei biblice. Aşa că, asta înseamnă că puterea cornului celui mic va domni timp de 1260 de ani, în loc de doar 1260 de zile.

O împlinire exactă


Se află în faţa noastră acum o listă de nouă caracteristici anume, care au fost scoase din capitolul al şaptelea din Daniel ca descriere a puterii corului celui mic. Există o singură putere în toată istoria căreia i se potriveşte descrierea făcută aici. Cu alte cuvinte, Dumnezeu închide orice altă interpretare şi ne constrânge spre a accespta singura concluzie posibilă: doar Biserica Catolică împlineşte toate punctele de identitate stabilite în Daniel 7.

Să privim repede şi să observăm cât de clar se împlineşte asta. Mai întâi de toate, papalitatea chiar a apărut în Europa Occidentală, în chiar inima teritoriului Imperiului Roman păgân -- în însăşi Roma. În al doilea rând, chiar a apărut după anul 476 d.Hr. În anul 538 d.Hr. a intrat în vigoare un decret al împăratului Iustinian care îi acorda proeminenţă absolută Bisericii din Roma. Acestea sunt adevăruri istorice, care se pot verifica prin autoritatea oricărei surse istorice.

În al treilea rând, când s-a ridicat papalitatea, s-a confruntat cu împotrivirea celor trei triburi care preluaseră conducerea Imperiului Roman în decădere. Vandalii, ostrogoţii şi herulii erau puteri ariene, care s-au împotrivit teribil înălţării Bisericii Catolice. Armatele Romei au plecat în luptă pentru a nimici aceste trei triburi şi le-au distrus complet. Ultimul din cele trei a fost distrus chiar în anul 538 d.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Iustinian.

În al patrulea rând, Biserica Catolică a avut într-adevăr un om la conducerea sistemului ei. În al cincilea rând, papalitatea a fost o altfel de putere, deosebindu-se de celelalte regate politice dinaintea ei. A fost un sistem politico-religios destul de deosebit de tot ceea ce se mai văzuse în lume până la acel timp.

Acum ne vom uita la cea de-a şasea caracteristică -- rostirea de vorbe mari şi de hule împotriva Celui Prea Înalt. Oare împlineşte papalitatea această descriere? Ar ajunge doar să ni se amintească de faptul că Biserica Catolică şi-a atribuit întotdeauna puterea de a ierta păcate. Cât despre vorbele mari, daţi-mi voie să citez dintr-un articol de F. Lucii Ferraris, ce se află în cartea Prompta Bibliotheca Canonica Juridica Moralis Theologica. Această carte s-a tipărit la Roma şi este aprobată de enciclopedia catolică. Ascultaţi următoarele pretenţii: "Papa este de o demnitate atât de mare şi este atât de înălţat, ca şi când ar fi Dumnezeu şi Vicarul lui Dumnezeu. Papa este, ca şi când ar fi, Dumnezeu pe pământ, rege al regilor, având plinătatea puterii." Volumul VI, p. 2529. Iată numai câteva dintre cuvintele pe care Biblia le defineşte drept hulă. Astfel, papalitatea împlineşte semnele de identitate ca fiind puterea cornului celui mic.

Ajungând la cel de-al şaptelea punct de identitate, descoperim că istoria se află în sprijinul profeţiei cu privire la persecuţia papală. Oricine care are cât de cât ceva cunoştinţe despre Evul Mediu, este familiarizat cu adevărul că milioane de oameni au fost torturaţi şi omorâţi de către inchiziţia catolică. Citim dintr-o carte scrisă de un cardinal catolic, care este de asemenea aprobată de biserică: "Biserica catolică ... are oroare de sânge. Cu toate acestea atunci când este confruntată cu erezia ... recurge la forţă, la pedeapsă corporală, la tortură. Ea creează tribunale asemenea inchiziţiei. Cheamă în ajutorul ei legile statului. ... Cu precăderea ea a acţionat astfel în secolul al XVI-lea cu privire la protestanţi. În Franţa, sub Francisc I şi Henric al II-lea, în Anglia sub Maria Tudor, ea i-a torturat pe eretici." The Catholic Church, The Renaissance and Protestantism, p. 182-184.

Am putea găsi nespus de multe declaraţii de acest fel de la istorici, atât catolici cât şi protestanţi, care descriu groaznicele torturi înfăptuite de autorităţile papale asupra protestanţilor. Astfel putem vedea împlinirea desăvârşită a descrierii acestui corn mic.

Cel de-al optulea semn, aşa cum ne este dat în versetul 25, priveşte încercarea de a schimba legea lui Dumnezeu. Oare i se aplică ea papalităţii? Reţineţi următoarele: Biserica catolică a scos cea de-a doua poruncă din catehismul şi din cărţile ei doctrinale, deoarece ea condamnă închinarea la chipuri. Aşa că, cea de a zecea poruncă a fost împărţită ca să iasă tot zece porunci, dar două sunt împotriva poftei şi nu există nici una împotriva idolatriei. Astfel, papalitatea s-a gândit să schimbe legea, dar n-a reuşit. Legea lui Dumnezeu nu se poate schimba.

În cele din urmă, ajungem la cel de-al nouălea semn de identificare, care ne spune exact cât timp îşi va exercita autoritatea această putere papală pe pământ. Am descoperit că va fi o perioadă de 1260 de ani. Este această afirmaţie conform raportului istoric? Reţineţi că am arătat cum şi-a început domnia papalitatea, prin ordinul lui Iustinian în anul 538 d.Hr. Socotind 1260 de ani de la această dată, ajungem la anul 1798. Chiar în acel an, generalul Berthier a intrat cu oştile în Roma şi l-a dat jos de pe tron pe Papa. A fost dus în exil, iar toate averile bisericii au fost confiscate.

Guvernul Directoratului francez a decretat că nu va mai fi vreun alt papă la Roma. Atât cât privea lumea şi după toate aparenţele exterioare, Biserica Catolică murise. După exact 1260 de ani, ca împlinire a profeţiei, biserica a pierdut stăpânirea asupra lumii. Astfel, ultimul punct se împlineşte clar cu papalitatea şi doar cu ea.

Fiara şi cornul cel mic sunt identice


S-ar putea să vă întrebaţi ce au de a face toate acestea cu fiara din Apocalipsa 13. Acum suntem gata să identificăm acest animal ciudat şi complex descris în cartea Apocalipsei. Haideţi să citim încă o dată descrierea acestei fiare, care are trupul de leopard, picioarele de urs şi gura de leu. "I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. " Versetul 5. Observaţi, vă rog, că această fiară face exact acelaşi lucru ca şi cornul cel mic din Daniel. Versetul 5 continuă "Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni." Cât reprezintă patruzeci şi două de luni? Exact 1260 de zile profetice sau ani profetici -- acelaşi lucru ca şi trei vremi şi jumătate din profeţia lui Daniel.

Cu privire la fiară, citim mai departe, "I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască." versetul 7. Această fiară reprezintă o putere persecutoare. Cu alte cuvinte, fiara din Apocalipsa 13 este chiar aceeaşi putere ca şi cornul cel mic. Amândouă simbolizează papalitatea. Aceasta este ilustraţia grafică descrisă de Dumnezeu a puterii papale, aşa cum a ajuns să-şi exercite autoritatea arbitrară asupra pământului timp de 1260 de ani.

O altă asemănare se găseşte în Apocalipsa 13,3: "Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară." După cum am văzut deja, rana de moarte a fost provocată în anul 1798 când armatele franceze l-au luat prizonier pe papă. Dar rana aceasta urma să se vindece şi în cele din urmă, întreaga lume i se va închina din nou papalităţii. Această profeţie s-a împlinit foarte, foarte clar chiar sub ochii noştri.

În anul 1929 Mussolini a pus în aplicare Concordatul din 1929 cu Papa, retrocedând proprietăţile care îi fuseseră luate bisericii. Atunci, Papa a fost încoronat din nou, iar Cetatea Vaticanului a devenit o putere poltică suverană. Din acea zi şi până acum, puterea papalităţii a înaintat extraordinar.

În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi au reprezentanţi politici la Cetatea Vaticanului. Influenţa incredibilă a papalităţii în afacerile lumii este dovedită de titlurile ziarelor din fiecare zi. Aproape orice cuvânt al Papei se publică până la capătul pământului şi milioane şi milioane de oameni consideră puterea papală ca fiind influenţa cea mai mare din politica de astăzi. Desigur, rana s-a vindecat, iar lumea continuă să se mire după fiară."

II. BALAURUL ŞI FEMEIA


La acest punct, suntem pregătiţi să punem o altă întrebare cu privire la însuşirea puterii din partea fiarei. De unde şi-a primit ea autoritatea de a domni peste lume timp de 1260 de ani şi de a persecuta atât de multe milioane de oameni pentru credinţa lor? Răspunsul se află în Apocalipsa 13:2, "Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare." Observaţi că puterea vine de la balaur. Dar cine este balaurul? Apocalipsa 12:7-9: "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui."

Balaurul, desigur, este însuşi Satana. Dar când a înşelat Satana întreaga lume? Când a fost aruncat din ceruri, existau doar doi oameni pe pământ, iar ei reprezentau întreaga lume. Înşelându-i pe Adam şi pe Eva în Grădina Edenului, Satana a dus în eroare întreaga lume şi a ajuns să fie stăpânul acestui pământ pentru o vreme. Marea controversă dintre bine şi rău, care a pornit în ceruri, s-a transferat acum pe această planetă.

Vrăjmăşia a fost prezisă


După căderea omului, Dumnezeu a rostit un blestem asupra fiecărui participant la acea primă fărădelege. În Geneza 3:15, citim blestemul care a fost rostit asupra lui Satana sau a balaurului. "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Iată aici o profeţie despre lupta veche de veacuri care urma să existe între balaur şi femeie, între sămânţa balaurului şi sămânţa femeii.

Dar cine este femeia la care se face referire în această profeţie? O femeie, în profeţia biblică, reprezintă întotdeauna biserica. În Ieremia 6:2 citim "O asemen pe fiica Sionului cu o tânără frumoasă şi subţirică!" (Versiunea King James). Dar cine este Sionul? Isaia 51:16 "Şi să zic Sionului: 'Tu eşti poporul Meu!' Aşa că marea luptă s-a dat de la Eden. De atunci până acum, au existat două părţi. Balaurul şi urmaşii lui au acuzat pe Dumnezeu şi pe urmaşii Lui. Adevărul în balanţă cu minciuna şi Satana împotriva bisericii.

Două Tabere


Satana şi cu Dumnezeu se luptă pentru a-l stăpâni pe fiecare om. Chiar şi în copiii lui Adam cele două părţi au fost reprezentate. Cain s-a aflat de partea balaurului şi a dorit să facă cum vrea el în loc de a proceda cum îi poruncise Dumnezeu. Abel a fost de partea lui Dumnezeu şi a fost atât de neprihănit încât în cele din urmă Cain l-a omorât. Vă amintiţi cum Dumnezeu îi spusese fiecăruia dintre ei să aducă un miel, dar Cain a înlocuit prin fructe şi legume ceea ce Dumnezeu poruncise să aducă drept jertfă? Veţi descoperi că întotdeauna acesta va fi semnul balaurului. El încearcă să înlocuiască, să aducă o copie a adevărului exact al lui Dumnezeu.

Prin urmaşii lui Cain, pământul s-a stricat atât de mult că Dumnezeu a fost nevoit în cele din urmă să-l distrugă prin potop. Dar după potop, au apărut din nou cele două tabere. Urmaşii balaurului s-au strâns în turnul Babel şi L-au sfidat pe Dumnezeu ridicând un turn înalt care ar fi trebuit să ajungă până la cer. Desigur că planul nu a reuşit şi acea parte a turnului Babel a ajuns mai târziu Babilonul, care în anul 606 în.Hr. a început să conducă lumea ca primul imperiu mondial.

În timpul acelor primi ani de neînţelegere, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon şi l-a trimis în Canaan. Avraam crescuse chiar acolo în Mesopotamia, lângă locul unde se încercase să se zidească măreţul turn Babel şi unde apăruse primul imperiu mondial, cel al Babilonului. Planul lui Dumnezeu a implicat întotdeauna o chemare de despărţire de confuzia falsităţii.

Balaurul şi închinarea la soare


Pe scurt, haideţi să studiem istoria taberei balaurului. Cetatea Babilonului a fost prima capitală a balaurului de pe acest pământ. Aici s-a dezvoltat un sistem de religie păgână sub forma închinării la soare. Era o idolatrie vădită, plină de imoralitate, ceremonii desfrânate şi ritualuri degradante. Dar curând urmaşii balaurului s-au certat între ei şi a ajuns la putere Medo-Persia. Dar reprezenta încă sediul balaurului. Închinarea la Baal a continuat să predomine aşa cum o făcuse şi în împărăţia anterioară. Apoi a preluat conducerea Grecia şi ea la rândul ei a continuat aceeaşi închinare păgână la soare. În cele din urmă, a început să conducă lumea Roma. Nu a fost nicio schimbare în religie. Mitraismul sau închinarea la soare a reprezentat religia universală a imperiului roman păgân. De la Babilon la Roma, balaurul a deţinut stăpânirea prin închinarea păgână la soare.

Dar în timpul conducerii romane, a avut loc ceva extraordinar! Venise timpul ca să se arate sămânţa femeii. Vă mai aduceţi aminte că profeţia vorbea despre vrăjmăşia dintre sămânţa femeii şi sămânţa balaurului? Sămânţa femeii a apărut în zilele imperiului roman. Să citim despre asta în Apocalipsa 12:1, "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap." Nu uitaţi că o femeie curată în profeţie reprezintă biserica adevărată, iar o femeie decăzută simbolizează un sistem religios fals.

Sămânţa femeii


Această femeie în alb, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă adevărata biserică, biserica apostolică, cu învăţătura ei curată. Cele douăsprezece stele de pe capul ei sunt cei doisprezece apostoli. "Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne ... Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 12:2-5. Ei bine, cine era acest Copil? A existat un singur Copil, de parte bărbătească ce urma să cârmuiască toate neamurile şi care în cele din urmă a fosr răpit la scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Nu este nimeni altcineva decât Domnul Isus Hristos. Dar cine a încercat să-L omoare pe Isus deîndată ce S-a născut? Veţi răspunde, "Irod, regele roman." Şi aşa a şi fost. Irod a încercat să omoare toţi copiii de parte bărbătească din Iudeea în încercarea de a-L distruge pe Hristos.

Deci, Imperiul Roman este simbolizat în profeţia biblică prin acelaşi balaur roşu ca însuşi Satana. Întrucât Satana a lucrat atât de în deaproape prin această naţiune ca să-L nimicească pe Isus, Roma păgână este reprezentată prin acelaşi simbol în profeţie ca şi Satana. Dar Irod n-a reuşit în încercarea lui de a nimici Copilul de parte bărbătească. Maria şi Iosif au fugit în Egipt şi au scăpat de acest teribil decret de moarte. Lovitura de maestru a lui Satana de a-L nimici pe Isus la cruce a fost dejucată în acea dimineaţă de duminică când Cel Răstignit a zdrobit legăturile morţii înviind. Patruzeci de zile mai târziu, S-a înălţat la cer ca o împlinire perfectă a cuvintelor profeţiei.

Când balaurul a văzut că n-a reuşit să-L nimicească pe Hristos, şi-a îndreptat mânia împotriva primei biserici. După textul din Apocalipsa 12:13, "Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească." La această dată, exista doar un număr mic de creştini în toată lumea şi Satana credea că prin persecuţii ar putea să-i şteargă complet de pe faţa pământului. Mii şi mii de creştini au fost martirizaţi în timpul teribilelor persecuţii ale cruzilor împăraţi romani, dar evanghelia a continuat să crească şi să se răspândească. Se părea că sângele martirilor era ca o sămânţă a evengheliei. Când murea unul, o sută îi luau locul. Ap.Pavel ajunse să predice evanghelia chiar la porţile Romei. Vechiul balaur ajunse îngrijorat. Venise timpul ca să apară sămânţa balaurului.

Sămânţa balaurului


Timp de secole, Satana încercase să nimicească poporul lui Dumnezeu prin împotrivirea violentă a Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Prin violenţă şi persecuţie, nu reuşise să şteargă de pe pământ adevărul. Aşa că, ceea ce nu a reuşit prin forţă, acum balaurul încerca prin strategie şi înşelătorie. Urma să-şi organizeze propriul sistem religios imitat. Urma să aducă învăţături păgâne şi filosofii din vechile imperii ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei şi să şe unească cu învăţătura creştină. Astfel, prin înşelăciune, a încercat să distrugă milioane de oameni.

Sub ce formă a apărut sămânţa balaurului? A apărut ca fiara din Apocalipsa 13. Este foarte semnificativ faptul că fiara este practic alcătuită din părţi ale leului, leopardului, ursului şi a animalului de nedescris din Daniel 7. Descrierea papalităţii aşa cum o face Dumnezeu ne descoperă că ea a apărut din părţi din toate aceste vechi regate păgâne şi mai ales şi-a tras tăria din Roma păgână. După textul din Apocalipsa 13:2, balaurul i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui şi multă autoritate. Am aflat că balaurul practic simbolizează Imperiul Roman păgân ca şi pe însuşi Satana.

Oare Imperiul Roman păgân i-a acordat vreo autoritate papalităţii? Adevărul este că în anul 330 d.Hr., Constantin, împăratul roman, a predat întreaga cetate a Romei papei ca sediul al autorităţii lui. Istoria foloseşte aproape cuvintele profeţiei în a o descrie. Voi cita dintr-o sursă catolică şi dintr-o carte de istorie cu privire la asta: "Când Imperiul Roman a devenit creştin şi s-a garantat pace bisericii, împăratul i-a predat Roma papei ca sediul al autorităţii Vicarului lui Hristos, care să domnească acolo independent de orice autoritate omenească până la încheierea vremii." Papal Rights and Privileges (Drepturi şi privilegii papale), pag. 13, 14.

"Mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330 d.Hr., a lăsat practic biserica occidentală fără să fie supusă puterii imperiale, ca să-şi dezvolte propria formă de organizare. Episcopul de Roma, pe scaunul Cezarilor, era acum cel mai mare om din Occident şi curând a fost silit să devină capul politic şi spiritual." The Rise of the Medieval Church (Ridicarea Bisericii Medievale), p.168. Cât de clar ne arată aceste declaraţii că papalitatea şi-a primit scaunul şi puterea de la Roma păgână! Dar Roma de unde a primit-o? De la Grecia. Iar Grecia de unde şi-a luat puterea? De la Medo-Persia. Şi de unde şi-a luat Medo-Persia puterea? De la Babilon. Şi de unde şi-a căpătat Babilonul puterea? De la balaur. Aşa că începem să înţelegem de ce Dumnezeu a dat nişte avertizmente atât de teribile împotriva puterii fiarei. Balaurul se află în spatele tuturor acestora.

Imitaţii în veşminte păgâne


Să urmărim pentru o clipă cum au reuşit să-şi găsească un loc învăţăturile păgâne în acest sistem religios contrafăcut pe care l-a introdus Satana. Deoarece un semn al puterii balaurului este să contrafacă şi să înlocuiască, vom putea să vedem în acest sistem politico-religios lucrarea lui Satana la maximum răutăţii lui. Aşa cum a fost cazul cu Cain, s-au folosit falsuri pentru a răspunde poruncilor lui Dumnezeu. Multor relicve ale închinării la soare li s-a acordat practic statut creştin. Multe învăţături contrafăcute s-au adăugat pentru ca papalitatea să poată să câştige prestigiu în faţa popoarelor păgâne din acel veac. Idolii păgâni au fost lăsaţi la uşă, dar idolii cu Petru, Maria şi sfinţii le-au luat locul.

Ca un exemplu al modului de cum au intrat învăţăturile păgâne în biserică, să luăm de pildă Crăciunul. Ştiţi de unde se trage păstrarea Crăciunului? Crăciunul ca sărbătoare a existat cu mult înainte ca să Se nască Domnul Isus în această lume. Data de 25 decembrie a fost sărbătorită cu sute de ani înainte ca să Se nască Hristos. Păgânii se închinau la soare şi au observat că în decembrie, zilele se scurtau, iar soarele de îndepărta din ce în ce mai mult de ei. Temându-se că soarele îi va părăsi de tot, se rugau la soare şi îi aduceau jertfe. Apoi, pe data de 25 decembrie, pentru prima dată, puteau să spună că soarele revenea mai aproape; zilele începeau din nou să se lungească. Aşa că aceşti oameni spuneau, "Soarele a reînviat pentru noi". Au numit data de 25 decembrie - ziua de naştere a soarelui sau a zeului soare. A ajuns o mare sărbătoare religioasă la ei.

Doar păgânii sărbătoreau ziua până ce a apărut şi sistemul papal contrafăcut. Pe atunci, ziua a fost adoptată de papalitate şi s-a numit naşterea FIULUI, în loc de naşterea SOARELUI. Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., LL.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford, a scris următoarele: "Mitraismul a întâmpinat atât de multă acceptare că a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică în locul Sabatului; şi ziua de naştere a Soarelui lui, data de 25 decembrie, ca ziua de naştere a lui Isus." History of Christianity in the Light of Modern Knowledge - Istoria creştinismului în lumina Cunoştinţelor Moderne, capitolul III; citat în Religion and Philosophy, pag.73, 74. New York: 1929.

Practic, nu cunoaştem data naşterii Domnului Hristos. După cum aţi putut vedea, adoptarea datei de 25 decembrie s-a bazat întru totul pe păstrarea de către păgâni a sărbătorii închinării la soare. Reţineţi vă rog cât de repede se poate strecura o învăţătură păgână în bisericile creştine şi cum poate fi chiar transmisă protestantismului.

Ce putem spune despre Paşte? Se păstrează în toate bisericile creştine. Şi cu toate acestea, şi păgânii îl sărbătoreau cu mult înainte de învierea lui Hristos. Toate grupurile de creştini recunosc că duminica Paştelui ades este la cinci săptămâni diferenţă de la an la an. Puţini ştiu că totul este coordonat de corpurile cereşti. Paştele cade întotdeauna în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiu.

Păgânii din antichitate au observat că aparent primăvara toate prindeau viaţă de îndată ce soarele trecea de echinocţiu. Aşa că au ales o zi în cinstea zeiţei fertilităţii. Acea zi i-a fost închinată lui Iştar, zeiţa fertilităţii, din pricina înverzirii naturii. Chiar cuvântul Paşte "Easter" în engleză a fost transliterat de la numele zeiţei Iştar, a cărei închinare a fost serbată prin adoptarea Paştelui.

De multe ori creştinii se întreabă ce au de a face iepuraşul şi ouăle de Paşte cu învierea lui Hristos. Desigur că n-au nicio legătură. Păgânii au ales iepurele ca simbol al zilei lui Iştar deoarece se reproduce cel mai prolific. Oul a fost ales ca alt simbol al fertilităţii. La păgâni, ziua era însoţită de obiceiurile cele mai destrăbălate.

Când papalitatea s-a dezvoltat, ziua lui Iştar a fost adoptată de către Biserică şi s-a numit Paşte. Chiar simbolurile, iepuraşul şi ouăle, s-au păstrat ca aducere aminte a originii lui păgâne. Am prezentat aceste exemple doar ca să arătăm cât de uşor a reuşit diavolul să-şi impună ideile păgâne asupra bisericii. Pe când s-a dezvoltat papalitatea, ea s-a arătat deschisă faţă de obiceiurile nebiblice care o dovedeau pe faţă ca adevărata putere contrafăcută descrisă de Dumnezeu în Apocalipsa 13.

La acest punct, ne revine în minte întrebarea: Chiar urmăm cu adevărat Biblia în toate învăţăturile noastre? Dacă tradiţia şi obiceiurile păgâne s-au furişat atât de uşor în biserică, ce-am putea spune despre alte învăţături? Lucrurile amintite până acum nu s-au opus direct poruncilor lui Dumnezeu. N-avem nicio poruncă cu privire la păstrarea învierii lui Hristos sau naşterii Sale. Ne putem gândi la învierea şi la naşterea Lui oricând şi în oricare zi din an. Totuşi, în capitolul următor, vom descoperi că s-au introdus alte învăţături păgâne care lovesc chiar inima adevăratei religii a Bibliei. Nu ne interesează atât de mult decât acele lucruri care contravin poruncii clare a lui Dumnezeu.

Puterea crescândă a papalităţii şi-a continuat planul imitând unele din adevărurile cele mai de bază din Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca ochii noştri să fie deschişi, să recunoască aceste falsuri şi să rămână credincioşi exact adevărului din forma originală.

III. NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI


Două din cele mai importante aspecte ale puterii fiarei sunt scoase la lumină în Apocalipsa 13: "Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase." Apocalipsa 13:16-18. Până acum în studiul nostru, am descris nouă semne de identificare ale puterii fiarei şi aplicarea lor la papalitate. Chiar acum, vom adăuga al zecelea punct la lista noastră explicând numărul numelui ei.

Conform textului din Apocalipsa 13:17, numărul numelui său va fi şi numărul unui om. Fără îndoială că se referă la cel care conduce puterea fiarei. Vechea metodă de a afla numărul unui nume este să aduni valoarea numerică a tuturor literelor şi să afli suma. Dacă dorim să aplicăm acest test papalităţii, trebuie să aflăm numele oficial al papei, care este de fapt conducătorul bisericii sale. Dacă este numărul unui om, cu siguranţă că trebuie să fie omul care este capul organizaţiei.

Este interesant de remarcat că există un titlu latin oficial pentru papă, un titlu acordat de însăşi biserică. Acest titlu se regăseşte de repetate ori în publicaţiile Romei, dar în săptămânalul catolic Our Sunday Visitor din aprilie 1915, avem o declaraţie interesantă cum că literele titlului oficial sunt înscrise pe mitra papală. Iată citatul: "Literele înscrise pe mitra papei sunt acestea, Vicarius Filii Dei, care în latină înseamnă 'Vicarul Fiului lui Dumnezeu.' Catolicii susţin că biserica, care reprezintă o societate vizibilă trebuie să aibă un conducător vizibil; Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer l-a numit pe Sf. Petru să acţioneze ca reprezentant al Său. De aceea, Episcopului Romei, ca şi unui conducător al bisericii, i s-a dat titlul 'Vicarul lui Hristos.'" În prezent, mitra papală nu mai conţine titlul latin, dar cuvintele se folosesc în ceremoniile de încoronare a oricărui nouă papă.

Deci având la îndemână acest nume oficial al papei, putem trece să aplicăm testul Scripturii. De unde scoatem numărul numelui său? Din valoarea numerică a numeralelor romane a titlului Vicarius Filii Dei, ajungem la numărul 666. Urmăriţi mai jos cum fiecărei litere i se dă o valoare numerică:

V-5F-0D-500
I-1I-1E-0
C-100L-50I-1
A-0I-1
R-0I-1
I-1
U OR V-5
S-0
_______________
112+53+501
=666


Cineva ar putea argumenta că s-ar putea să fie o coincidenţă. Considerăm că s-ar putea ca aşa ceva să fie o pură întâmplare, dacă ne-am baza doar pe acest singur semn de identitate, dar adevărul este că acesta este al zecelea dintr-o listă lungă de semne caracteristice pe care le foloseşte Biblia ca să identifice puterea fiarei. Acest semn nu face altceva decât să adauge greutate la ceea ce s-a spus deja ca aplicare la puterea papală. Reprezintă de fapt dovada capitală împreună cu toate celelalte semne ce se găsesc atât de clar în Scriptură.

Semnul -- O imitaţie de maestru


Acum suntem pregătiţi să tratăm culmea contrafacerilor cât priveşte puterea fiarei. Am aflat deja că această putere urma să contrafacă multe din marile adevăruri ale lui Dumnezeu. Era o îmbinare de idei păgâne cu învăţături creştine care alcătuiau un conglomerat de confuzie, bine desemnat drept "Babilon" în Scriptură.

Câteva din contrafaceri ar putea fi enumerate după cum urmează: în locul Cuvântului lui Dumnezeu, tradiţia; în locul Duhului Sfânt, papa; în locul botezului, stropirea; în locul Cinei Sfinte, transubstanţierea; în locul Legii celei veşnice a lui Dumnezeu, legea schimbată; în locul zecimii, taxe şi indulgenţe; în locul morţii, purgatoriul; în locul sigiliului lui Dumnezeu, semnul fiarei.

Aici ne ocupăm mai ales de semnul fiarei. În Apocalipsa 14:9, 10, citim, "Dacă se închină cineva fiarei ... şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui." Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să ştim exact ce este acest semn şi cum putem să-l evităm.

Mai întâi de toate observăm în Biblie că semnul este întotdeauna împotriva sigiliului lui Dumnezeu. În Apocalipsa 7:2, 3, aflăm că sigiliul lui Dumnezeu se aşază pe frunte, tot aşa cum semnul fiaei se aşază pe frunte. Cele două lucruri practic sunt foarte evidente şi diferite unul de altul. Amândouă se primesc pe frunte. Acum ne întrebăm, "Ce este sigiliul?" Dacă putem stabili acest punct, ne va ajuta să identificăm semnul..

Sigiliul lui Dumnezeu


Un sigiliu este ceva care are de a face cu afaceri legale. Documentele oficiale sunt permenent ştampilate cu sigiliul unui corp de conducere. Fiecare guvern are un sigiliu care se pune pe documentele lui legale. Scopul lui este să arate că în spatele documentului există autoritate. Aceasta se aplică mai ales legilor ţării. Fiecare nouă lege are un sigiliu ca să arate că există putere şi autoritate în spatele legii..

Observaţi că fiecare sigiliu are trei lucruri în el. Trebuie să conţină numele autorităţii, slujba sau titlul autorităţii şi teritoriul asupra căruia are putere. Sigiliul preşedintelui Americii conţine următoarele cuvinte: Bill Clinton, Preşedinte, Statele Unite ale Americii. Când acest sigiliu se aplică pe o lege sau pe un document oficial, arată că autoritatea preşedintelui sprijineşte acea declaraţie..

Oare sigiliul lui Dumnezeu are de a face şi cu Legea Lui? Dacă da, cum şi unde se pune? Să citim Isaia 8:16, "Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această Lege, între ucenicii Mei." (Traducerea King James). Aceasta ne arată că sigiliul este legat de Lege. De fapt, Legea Lui este pecetluită sau sigilată între ucenicii lui Dumnezeu. Dar unde se aşază legea asupra acelora care sunt credincioşi? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:16, "Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor."

Iată deci cum se aşază sigiliul lui Dumnezeu asupra ucenicilor. Se scrie în mintea lor sau simbolic pe frunţile lor. Proverbele 7:2, 3 o spune şi mai clar: "Ţine poruncile mele, şi vei trăi; păzeşte Legea mea ca lumina ochilor. Leagă-le la degete, scrie-le pe tăbliţa inimii tale." (Traducerea King James). Observaţi deci că Legea se păstrează atât prin mână cât şi prin minte; de aceea, se vorbeşte de ea ca aplicându-se atât mâinii cât şi frunţii.

Semnul Autorităţii lui Dumnezeu


Am dori să cercetăm în legea lui Dumnezeu să vedem care parte constituie de fapt sigiliul. Dar mai întâi, să descoperim ce constituie puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Preşedintele îşi exercită autoritatea în virtutea serviciului său de Preşedinte. Dumnezeu pretinde puterea întemeindu-Se pe calitatea Sa de Creator al universului. Urmăriţi cuvintele ce se găsesc în Ieremia 10:10-12: "Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic. ...Aşa să le vorbiţi: 'Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui." Iarăşi în Psalmii 96:5, "Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile." Adăugaţi acestor texte încă unul care se găseşte în Isaia 40:25, 26: "Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?" zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte."

Suntem îndemnaţi să vedem că ceea ce Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu este puterea Lui creatoare. El Îşi întemeiază pretenţiile de autoritate de Dumnezeu adevărat şi unic pe puterea Sa de a crea. Dar care este semnul sau amintirea creaţiunii Sale? Geneza 2:2, 3 ne dă răspunsul: "În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse." Sabatul este un semn de aducere aminte a puterii creatoare care Îl deosebeşte pe Dumnezeu de zeii falşi.

Sigiliul din Lege


Acum suntem pregătiţi să cercetăm Legea lui Dumnezeu ca să aflăm care este de fapt sigiliul autorităţii Lui. Reţineţi că un sigiliu trebuie să conţină numele, slujba şi teritoriul autorităţii. Trecem una câte una prin cele zece porunci ale Decalogului. Rămâne doar una. Cele trei prerogative ale unui sigiliu se vor găsi doar ăn acea poruncă ce include numele, titlul şi teritoriul lui Dumnezeu.

Chiar în inima legii este o aducere aminte a puterii Sale creatoare şi iată că în porunca a patra găsim cele trei componente ale sigiliului. "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (numele) ... Căci în şase zile a făcut Domnul (slujba -- Creator) cerurile, pământul şi marea (teritoriul), şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit." Exodul 20: 8-11. Cu alte cuvinte, Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu--semnul singurului care poate să creeze şi care este autorizat să conducă pământul. Şi ca să acorde autoritate Legii Lui, a aşezat sigiliul în ea, arătând că El Se află în spatele fiecărei porunci din acea lege.

Poate că vă întrebaţi, "chiar este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?" Să ne uităm la Ezechiel 20:12, "Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc". Aici Sabatul este numit "semnul" lui Dumnezeu. Este oare acelaşi lucru cu un sigiliu? Romani 4:11 descoperă că "sigiliu" şi "semn" sunt chiar acelaşi lucru, folosindu-se unul pentru altul în Scriptură. "Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur."

Sigiliul şi Semnul în competiţie


Să vedem care este legătura dintre sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Cele două se iau la întrecere una cu alta. În Apocalipsa 14:9, 10, solia celui de-al treilea înger îi zugrăveşte pe cei care au semnul: "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului."

În versetul 12, identificăm un alt grup prin aceste cuvinte, "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Cu alte cuvinte, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu au semnul fiarei, iar cei care au semnul fiarei nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu. Cele Zece Porunci, care cuprind sigiliul lui Dumnezeu, se află la întrecere cu semnul fiarei. Sigiliul este sabatul. Prin urmare, sabatul este opus semnului. Atunci care este semnul?

O încercare de schimbare


Ca să răspundem la această întrebare, ne întoarcem înapoi la Daniel 7:25 unde papalitatea este descrisă ca o putere care "se va încumeta să schimbe vremurile şi legea". Am aflat deja cum a fost îndepărtată porunca a doua şi cea de-a zecea a fost împărţită în catehismele papalităţii. Dar ce putem spune despre "vremurile" amintite în text? Unde se mai aminteşte timpul în Lege? În porunca a patra. S-a gândit papalitatea să schimbe sabatul, singurul timp desemnat de Lege? Da, s-a gândit şi lucrul acesta a avut loc într-un mod cât se poate de interesant.

Păgânii aveau un sistem religios bazat pe închinarea la soare. Ziua lor sfântă era prima zi a săptămânii, pe care au numit-o Sun-day (duminica - în limba engleză) în cinstea zeului soare. Duminica era păstrată de păgâni în contrast cu Sabatul care era păstrat de creştini. Dar pe vremea împăratului roman Constantin, a avut loc un lucru semnificativ. Constantin a mărturisit că s-a convertit la creştinism şi a deschis uşile bisericii tuturor urmaşilor săi păgâni.

Ca să câştige putere, prestigiu şi un număr mai mare de adepţi la biserică, el a acceptat de la păgâni multe din obiceiurile închinării la soare. Multe dintre aceste compromisuri, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, le-am descris deja. Un alt obicei a fost păstrarea duminicii. Părea mai convenient să le îngădui păgânilor să-şi păstreze propria zi de închinare duminica şi să le ceri creştinilor să o păstreze şi ei. Aşa că Constantin a dat practic prima lege de păzire a duminicii în locul sabatului. Conciliile bisericeşti papale au întărit acea lege până ce a ajuns bine fixată în creştinism şi în lume.

Mărturia istoriei


Întorcându-ne acum la mărturia istoricilor seculari, puteţi citi singuri câteva dovezi. Fiecare declaraţie este definită clar în rapoartele istoricilor. Din Encyclopedia Britannica, la termenul "duminică" citim: "Constantin a fost cel care a dat primul o lege pentru păstrarea corectă a duminicii şi care ... a fixat ca ea să fie sărbătorită regulat în tot Imperiul Roman." Urmează cuvintele lui Dr. Gilbert Murray, M.A., D. Litt., L.L.D., F.B.A., profesor de limba greacă la Universitatea Oxford: "Acum, întrucât Mithra era 'Soarele, Necuceritul' iar Soarele era 'Steaua regală', religia căuta un rege căruia să-i slujească drept reprezentant al lui Mithra de pe pământ. ... Se părea că împăratul roman era singurul indicat ca adevăratul Rege. Într-un contrast izbitor cu creştinismul, mithraismul îl recunoştea pe Cezar ca purtătorul harului divin şi adepţii lui au numărat legiuni în serviciul civil. ... A fost atât de mult acceptat încât a reuşit să-şi impună în lumea creştină propria duminică (Sunday - ziua soarelui) în locul Sabatului, ziua de naştere a soarelui, 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus." History of Christianity in the Light of Modern Knowledge - Istoria creştinismului în lumina cunoştinţelor moderne.

Dr. William Frederick declară acelaşi adevăr istoric: "Neamurile erau un popor idolatru care se închinau la soare, iar duminica era ziua lor cea mai sfântă. Ei bine, ca să atragă oamenii în acest nou domeniu, se pare cât se poate de firesc, ca şi necesar, să faci din duminică ziua de odihnă a bisericii. La acest timp, era nevoie ca biserica fie să adopte ziua neamurilor sau ca să determini neamurile să-şi schimbe ziua. Să schimbi ziua neamurilor ar fi însemnat o jignire sau o piatră de poticnire pentru ei. Biserica putea să ajungă la ei mai uşor păstrându-le ziua." Sunday and Christian Sabbath -- Duminica şi Sabatul creştin, pp. 169, 170.

The North British Review oferă următoarele motive pentru care creştinii au adoptat duminica păgână: "Acea zi era chiar duminica vecinilor lor păgâni şi respectivi conaţionali, iar patriotismul s-a unit bucuros cu graba în a o face imediat ziua Domnului şi sabatul lor ... Acea biserică primitivă, de fapt, a fost închisă adoptării duminicii, --- până ce ea a devenit fixată şi supremă, când a fost prea târziu să se mai facă vreo schimbare." Volumul XVIII, p. 409.

Acordul catolic


Întrucât profeţia lui Daniel prezicea că papalitatea "se va încumeta să schimbe vremurile şi legea," să o întrebăm dacă are ceva de a face cu această schimbare a Sabatului. Vrem să fim corecţi cu toţi şi să căpătăm mărturii autentice de la toţi. Următoarele citate sunt luate de la bine-cunoscute autorităţi catolice, care exprimă clar pretenţiile papalităţii cu privire la încercarea de schimbare. Cităm din Catholic Encyclopedia, Volumul IV, p. 153: "Biserica ... după ce a schimbat ziua de odihnă din Sabatul evreu sau ziua a şaptea a săptămânii, în prima, a făcut ca porunca a treia să se refere la duminică drept ziua care trebuie ţinută sfântă ca ziua Domnului."

Salvation History and the Commandments -- Istoria mântuirii şi Poruncile, p. 294, ediţia 1963, de Rev. Leo. J. Trese şi John J. Castlelot, S.S. o descrie în aceste cuvinte: "Nimic nu se spune în Biblie despre schimbarea zilei Domnului din sâmbătă în duminică. Ştim despre schimbare doar din tradiţia bisericii--un adevăr transmis nouă din timpurile vechi prin glasul viu al bisericii. Iată de ce găsim atât de ilogică atitudinea multor necatolici, care zic că nu vor crede nimic dacă nu pot să găsească în Biblie şi cu toate acestea continuă să păzească duminica drept ziua Domnului că aşa spune biserica catolică."

Un alt bine cunoscut scriitor catolic a dat următoarea explicaţie cu privire la schimbare: "Biserica Catolică a transferat păstrarea de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii. ... Bisericii Catolice i s-a părut mai potrivit să fixeze această zi, decât sâmbăta, ziua de sărbătoare a creştinilor."This Is Catholicism - Iată catolicismul, ediţia din 1959, John Walsh, S. J., p. 325.

Un catehism din 1958 scris de către Killgallen şi Weber intitulat Life in Christ—Instructions in the Catholic Faith --- Viaţa în Hristos -- Instruire în credinţa catolică explica astfel: "De ce a schimbat Biserica ziua Domnului din Sabat în duminică? Biserica, folosindu-se de puterea ei de a lega şi deslega, pe care Hristos i-a dat-o papei, a schimbat ziua Domnului în duminică." Pagina 243.

A Doctrinal Catechism -- Un catehism doctrinal al reverendului Stephen Keenan are de zis următoarele: "Întrebare--Mai aveţi vreo altă dovadă că Biserica are putere să înfiinţeze sărbători de învăţături? Răspuns--Dacă n-ar avea o astfel de putere, n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii moderni ai religiei sunt de acord cu ea; n-ar fi putut înlocui păstrarea duminicii, prima zi a săptămânii, în locul păstrării sâmbetei, ziua a şaptea, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate în Scriptură". Remarcaţi vă rog cuvântul "înlocui," un termen pe care l-am folosit de nenumărate ori ca să descriem activităţile acestei puteri.

Cardinalul Gibbons, în cartea sa The Question - Întrebarea Box, p. 179, face următoarea declaraţie uimitoare: "Dacă Biblia este singurul ghid al creştinilor, atunci adventiştii de ziua a şaptea au dreptate că sărbătoresc sâmbăta împreună cu evreii. ... Nu este oare ciudat ca acei care fac din Biblie singurul lor învăţător să urmeze inconsecvent în această problemă tradiţia Bisericii Catolice?"

Rev. John A. O’Brien în cartea sa Understanding the Catholic Faith --- Înţelegând credinţa catolică , p. 13, ediţia 1955, declară: "Biblia nu conţine toate învăţăturile religiei catolice şi nici nu formulează toate îndatoririle membrilor ei. Să luăm, de exemplu, problema serbării duminicii, prezenţa la serviciul divin şi abţinerea de la o muncă inutilă de slujitor în acea zi. Aceasta este o problemă asupra căreia prietenii noştri protestanţi de mulţi ani au pus un mare accent; cu toate acestea nicăieri în Biblie nu este desemnată duminica drept ziua Domnului; ziua amintită este Sabatul, ultima zi a săptămânii. Prima biserică, conştientă de autoritatea ei de a învăţa în numele lui Hristos, deliberat a schimbat ziua în duminică."

Una din acuzaţiile cele mai mari ce i s-au adus vreodată protestantismului se cuprinde într-o declaraţie a Părintelui Enright, Preşedinte al Colegiului Redemptorist din America: "Sfânta Biserică Catolică a schimbat ziua de odihnă din sâmbăta în duminica, prima zi a săptămânii. Şi nu numai că i-a constrâns pe toţi să ţină duminica, dar i-a şi îndemnat pe toţi să muncească în ziua a şaptea sub ameninţarea anatemei. Protestanţii ... mărturisesc un mare respect pentru Biblie şi totuşi, prin actul solemn că ţin duminica, recunosc puterea Bisericii Catolice. Biblia spune, 'Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.' Dar Biserica Catolică spune, 'Nu, păzeşte prima zi a săptămânii' şi iată că întreaga lume civilizată se închină cu respect şi ascultare faţă de porunca sfintei Biserici Catolice."

Trebuie să răspundeţi la această provocare! De cine veţi asculta? Ascultaţi următoarele cuvinte spuse de C. F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons, ca răspuns la o scrisoare cu privire la schimbarea Sabatului: "Desigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea a făcut-o ea. Iar schimbarea reprezintă un semn al puterii ei eclesiastice şi al autorităţii în probleme religioase." Astfel, problemele devin clare---Dumnezeu declară că El este adevăratul Dumnezeu. El a dat Sabatul ca un sigiliu al autorităţii Sale de Creator a toate. Păstrând Sabatul, Îi recunoaştem autoritatea de adevărat Dumnezeu. Dar Biserica catolică se înfăţişează şi zice într-adevăr, "Nu, nu ţineţi Sabatul; ţineţi prima zi a săptămânii. Noi am schimbat-o şi această schimbare este un semn al puterii noastre de a trece peste Legea şi autoritatea lui Dumnezeu."

Deci, semnul fiarei reprezintă duminica contrafăcută prin care puterea fiarei încearcă să fie recunoscută ca o autoritate mai mare decât Însuşi Creatorul. Semnul sau sigiliul autorităţii lui Dumnezeu (Sabatul) este înlocuit de instituţia papală a semnului substituit (duminica) pe care o pretinde ca o autoritate. O, dacă lumea ar putea să vadă problema extraordinară care ne stă în faţă azi! Cui îi vom acorda ascultare--lui Dumnezeu sau fiarei? Când vom înţelege problema, va trebui să luăm o decizie mare fie să păzim Sabatul adevărat şi să recunoaştem autoritatea lui Dumnezeu sau să ţinem falsul sabat şi să recunoaştem pretenţiile Bisericii catolice. În cele din urmă, va trebui să primim sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Există doar două grupe--Dumnezeu şi balaurul, adevărul şi minciuna, Biblia şi tradiţia..

O carte publicată în 1956 intitulată The Faith of Millions -- Credinţa unor milioane care se găseşte de obicei în librăriile catolice ca un manual de religie catolică conţine următoarea declaraţie interesantă la pagina 473: "Dar întrucât sâmbăta, nu duminca, este amintită în Biblie, nu este curios că ne-catolicii care mărturisesc că îşi trag religia direct din Biblie şi nu din biserică, păzesc duminica în loc de sâmbăta? Da, desigur, este o inconsecvenţă, dar această schimbare s-a făcut cu cincisprezece secole înainte ca să se nască protestantismul şi pe atunci, se păstra universal acest obicei. Au continuat obiceiul, deşi se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe vreun text anume din Biblie. Această păstrare rămâne ca o aducere aminte a bisericii 'mame' din care s-au rupt sectele ne-catolice---asemenea unui băieţel care fuge de acasă, dar în buzunar mai are poza mamei sau o buclă din părul ei."

Cu mult timp în urmă cardinalul Gibbons a rezumat problema cu care va fi confruntat fiecare om cu privire la problema Sabatului: "Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau celeilalte din aceste alternative: fie protestantismul şi sfinţirea sâmbetei sau catolicismul şi sfinţirea duminicii. Compromisul este imposibil." Catholic Mirror, 23 Decembrie, 1893.

Protestanţii sunt de acord


Poate că vă întrebaţi ce cred bisericile protestante de aceste lucruri pe care le tratăm acum. Vor declara singure. Iată câteva recunoaşteri sincere ale acestor biserici cu privire la problema Sabatului. Toate declaraţiile sunt luate de la purtătorii de cuvânt cu cea mai mare autoritate. Iată un citat de la Dr. Edward T. Hiscox, autorul Manualului baptist: "A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua de Sabat, dar acea zi de Sabat nu era duminica. Trebuie totuşi să spunem cu ceva pretenţii de triumf că Sabatul a fost transferat din ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. ... Unde am putea găsi raportată o astfel de trecere? Nu în Noul Testament---absolut nu! ... Desigur, ştiu destul de bine că duminica a ajuns să fie folosită la începutul istoriei creştine ca o zi religioasă, aşa cum aflăm de la părinţii creştini şi din alte surse. Dar ce păcat că vine cu semnul păgânismului, şi botezată după numele zeului soare (Sunday -- duminica), când a fost adoptată şi autorizată de apostazia papală şi dată ca moştenire sfântă protestantismului!" (Dintr-o lucrare citită înaintea conferinţei slujbaşilor din New York ţinută pe 13 nov. 1893). Acest mare conducător baptist condensează în câteva propoziţii tot ceea ce s-a spus în paginile acestei cărţi.

Revista presbiteriană Christian at Work a declarat următoarele: "Unii au încercat să clădească păstrarea duminicii pe porunca apostolică, în timp ce apostolii n-au nicio poruncă de acest fel. ... Adevărul este, de îndată ce apelăm la litera scripta (scrierea literală) a Bibliei, sabaterienii au cele mai bune argumente." Ediţia 19 aprilie, 1883. Compendiumul teologic metodist declară: "Este adevărat că nu există nicio poruncă expresă pentru botezarea copiilor mici ... şi nici pentru sfinţirea primei zile a săptămânii."

Dr. W. R. Dale (congregaţionalist) în The Ten Commandments, pp. 106, 107, declară: "Este destul de clar că oricât de rigid sau devotat am petrece duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul s-a întemeiat pe o anume poruncă divină. Nu putem da o astfel de poruncă pentru păstrarea duminicii. ... Nu există nici măcar un rând în Noul Testament care să sugereze că am avea vreo vină dacă am călca presupuse sfinţenie a duminicii."

Poziţia luterană, aşa cum este descoperită în Augsburg Confession of Faith --- Declaraţia de credinţă de la Augsburg, declară: "Păstrarea zilei Domnului (duminica) nu se întemeiază pe nicio poruncă de la Dumnezeu, ci pe autoritatea bisericii." Purtătorul de cuvânt al Bisericii Episcopaliene Neander scrie în History of the Christian Religion and Church --- Istoria Religiei şi Bisericii creştine, p. 186: "Sărbătoarea duminicii, asemenea tuturor celorlalte sărbători, a fost întotdeauna o poruncă omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor ca să stabilească vreo poruncă divină în această privinţă, departe de ei şi de prima biserică apostolică de a transfera legile Sabatului la duminică."

În Ten Rules For Living --- Zece Reguli de vieţuire , de Clovis G. Chappell, citim: "Ar trebui să ne aducem aminte că Sabatul este darul lui Dumnezeu pentru om. Desigur că ne dăm seama că Sabatul nostru nu este acelaşi cu cel păstrat de evrei. Al lor era ziua a şaptea a săptămânii, în timp ce al nostru este prima. Motivul pentru care păstrăm prima zi în locul celei de a şaptea nu se întemeiază pe nicio poruncă decisivă. În zadar puteţi cerceta Scripturile ca să găsiţi autoritatea care a schimbat ziua a şaptea în prima. Primii creştini au început să se închine în prima zi a săptămânii deoarece Isus a înviat din morţi în acea zi. Treptat, această zi de închinare a fost făcută şi o zi de odihnă, o sărbătoare legală. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 321. Prin urmare, Sabatul nostru creştin nu este un subiect de poruncă expresă." Pagina 61.

Semnul întărit


Am putea oferi zeci de declaraţii din alte surse denominaţionale, dar spaţiul nu ne permite. Care este răspunsul dvs. la aceste lucruri? Este limpede că am văzut cum Dumnezeu a prezis ridicarea unei puteri care va încerca să schimbe Sabatul; istoria raportează că puterea a încercat schimbarea; puterea însăşi recunoaşte că a încercat să-l schimbe, iar protestanţii mărturisesc că schimbarea s-a făcut. Câţi vor lua poziţie de partea adevărului Bibliei?

Lumea se apropie cu rapiditate de timpul când Sabatul lui Dumnezeu va deveni marele test al ascultării. Pretenţiile lui vor fi aşezate în faţa tuturor locuitorilor pământului. Atunci, când criza se va descoperi, oamenii vor primi fie sigiliul lui Dumnezeu, fie semnul fiarei. Cartea Apocalipsei descrie ultimul decret al guvernelor acestui pământ care vor căuta să instaureze semnul asupra întregii lumi. "Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte." Apocalipsa 13:16.

Evident că nimeni nu are semnul până ce nu va fi dat prin acest act legislativ dat de guvernele pământeşti. Atunci, adevăratul Sabat şi cel contrafăcut (duminica) se vor descoperi astfel că nimeni nu va putea să se eschiveze de la a lua o decizie--o decizie să ţină Sabatul adevărat cu mintea şi mâna sau să se supună sabatului contrafăcut al papalităţii. În capitolul următor, veţi afla identitatea naţiunii care va influenţa lumea să primească sabatul contrafăcut şi care va căuta să impună semnul credincioşiei faţă de papalitate.

IV. STATELE UNITE ÎN PROFEŢIE


Oricine ar trebui să fie mândru că este american. Desigur că nu e niciun loc pe pământ unde să te bucuri atât de deplin de libertate ca în Statele Unite. V-aţi întrebat vreodată de ce este aşa? Există un motiv pentru care democraţia s-a ridicat în această emisferă. Nu e o pură întâmplare că America reprezintă capitala libertăţii lumii. De fapt, puterea fiarei din Apocalipsa 13 a fost mult implicată în ridicarea Americii.

Poate că vă întrebaţi, "Cum s-ar putea ca puterea papală să aibă vreo răspundere în Statele Unite ale Americii?" Din pricina persecuţiilor puterii fiarei în Europa, au ajuns să ia fiinţă Statele Unite. Părinţii peregrini, ca să scape de persecuţia papalităţii, au fugit în Lumea Nouă a Americii unde şi-au putut urma conştiinţa şi s-au închinat cum au vrut.

Haideţi să urmărim acum tabloul de pe paginile profeţiei Cuvântului lui Dumnezeu. Primele zece versete din Apocalipsa 13 descriu papalitatea în ridicarea ei la putere. Am studiat deja această profeţie în amănunt. Versetul 10 se încheie cu descrierea luării captiv al Papei în 1798: "Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor." Apoi imediat Ioan a văzut o a doua fiară în vedenie, pe care a descris-o în următorul verset. "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur." Apocalipsa 13:11. Să fim foarte atenţi în identificarea acestei celei de-a doua fiare. Există câteva puncte care vor descoperi identitatea acestei puteri.

Mai întâi, se vede "ridicându-se" pe când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Întrucât prima fiară (papalitatea) şi-a primit rana în 1798 când generalul Berthier l-a luat prizonier pe Papă, ar trebui s-o căutăm pe cea de-a doua fiară cum se ridică pe la acel timp. Asta înseamnă că în jurul anului 1798 se va ridica în lume această putere. În al doilea rând, această a doua fiară se va ridica "din pământ". Este o deosebire între ea şi prima, care s-a ridicat din apă. Descoperim în Apocalipsa 17:15 că apa simbolizează popoare sau naţiuni. Cea de-a doua fiară, care iese din pământ, trebuie să descrie o naţiune care se ridică într-o anume parte a lumii unde nu au fost mai înainte civilizaţii sau mulţimi de oameni. Lipsa apei reprezintă o lipsă de oameni.

În al treilea rând, această naţiune avea două coarne ca un miel şi nu avea nicio coroană pe ele, cum avea prima fiară. A apărut paşnic, asemenea unui miel, iar lipsa coroanelor descoperă că nu o conduceau niciun fel de regi. Nu era o monarhie şi nici o dictatură. Totul în legătură cu această fiară ne indică o democraţie paşnică.

Cea de-a doua fiară identificată


Acum suntem gata să identificăm această a doua fiară. Nu încape nicio îndoială cu privire la identitatea ei. Există o singură naţiune în istorie care corespunde descrierii. Statele Unite ale Americii sunt singura naţiune care "s-a ridicat" la putere în 1798, când prima fiară şi-a primit rana de moarte. Constituţia s-a votat în 1787, iar Carta Drepturilor Omului s-a adoptat în 1791. De asemenea, în 1798 America a fost recunoscută prima dată ca o putere mondială. Istoricii raportează că a fost ceva minunat şi providenţial cu privire la ridicarea acestei ţări.

Ca o împlinire exactă a profeţiei, această naţiune s-a ridicat în Lumea Nouă, unde nu mai existaseră alte civilizaţii. S-a ridicat paşnic, democratic şi s-a întemeiat pe cele două mari principii ale protestantismului şi republicanismului. Biserica şi statul trebuia să rămână separate. Strămoşii noştri văzuseră destule rele făcute de o guvernare biserică/stat.

Să citim o declaraţie făcută de John Wesley, un cercetător extraordinar al Bibliei şi întemeietorul Bisericii Metodiste. Scriind în 1754 în cartea sa New Testament with Explanatory Notes --- Noul Testament cu note explicative după ce a aplicat prima fiară din Apocalipsa 13 la papalitate, el a declarat, "O altă ... fiară ... Dar nu s-a ridicat încă, deşi nu poate fi departe, căci se va arăta la sfârşitul celor patruzeci şi două de luni ai primei fiare." pagina 427. Remarcaţi vă rog că Wesley căuta o naţiune care să se ridice în foarte scurt timp şi care să corespundă descrierii profeţiei. Doar Statele Unite puteau să-i împlinească aşteptările.

Ar fi bine dacă ne-am putea opri aici în studiul nostru, dar n-am fi fideli Scripturii dacă n-am citi restul profeţiei. Versetele 11 şi 12 continuă: "o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Cu alte cuvinte, va veni timpul când Statele Unite îşi vor schimba tonul paşnic şi democrat. Sub influenţa cuiva, va începe să silească lumea să se închine, "a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei." Apocalipsa 13:14-17.

O naţiune vorbeşte prin legile ei. S-ar putea să ne pară incredibil când citim aceste lucruri astăzi că Statele Unite vor ajunge vreodată să dea legi religioase şi să încerce să-i silească pe oameni să se închine într-un anume fel, dar profeţia n-a greşit niciodată. Ele vor face un chip papalităţii sau vor dezvolta un sistem care să se asemene acelei puteri. Biserica şi statul se vor uni într-atât încât să emită legi religioase şi astfel se vor asemăna mult sistemului papal.
Conform profeţiei, America va întări în cele din urmă semnul fiarei. Ce vrea să zică asta? Ce reprezintă semnul? Întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, am arătat că el este sabatul contrafăcut înfiinţat de puterea fiarei. Păzirea duminicii în locul Sabatului Bibliei este considerată ca un semn de credincioşie faţă de Biserica Catolică de către proprii ei preoţi şi conducători. Atunci, vor căuta Statele Unite să impună păzirea duminicii? Aşa este prezis şi este exact ceea ce se conturează chiar acum în politica americană.

Indiferent de cât de mult am prefera să credem altfel, ţara noastră iubită (St. Unite) îşi va folosi influenţa pentru a constrânge păzirea duminicii. S-au pus deja temeliile. Chiar acum, majoritatea statelor au astfel de legi duminicale în registre. În unele locuri, aceste legi religioase le-au creat greutăţi economice celor ce ţin sâmbăta. Câteva oraşe mari au fost îndemnate să-i boicoteze pe aceia care refuză să ţină duminica. Profeţia din Apocalipsa 13:17 ne arată că se vor aplica sancţiuni economice "şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta."

Legea duminicală la nivel naţional este aproape


Curtea Supremă Statelor Unite a decis că legile duminicale nu sunt neconstituţionale sau discriminatorii. Asta deschide calea tuturor legilor statale prezente, contradictorii şi confuze să fie înlocuite de o lege naţională care să impună duminica în toată America. Având în vedere paşii mari care se fac către un control federal al libertăţilor, acest pas de a fixa ziua de închinare nu va părea atât de drastic când va avea loc.

Reţineţi bine asta: Aceste evenimente sunt deja la orizont. Cei care refuză să accepte falsa zi de închinare vor fi confruntaţi cu amenzi, boicotare, închisoare şi în cele din urmă ameninţarea cu moartea. Când chestiunea Sabatului va ajunge astfel o problemă naţională, oamenii vor fi siliţi să accepte o tabără sau alta. Fiecare om va fi confruntat cu o decizie. Semnul fiarei va fi aşezat atunci pe toţi cei care aleg să nu asculte de porunca lui Dumnezeu de a ţine ziua sfântă a Sabatului. Acceptând semnul de credincioşie faţă de papă (duminica), ei resping semnul pe care Dumnezeu îl consideră semnul autorităţii Sale -- Sabatul zilei a şaptea.

Decizia


Pe bună dreptate s-ar putea să vă puneţi întrebarea, "Ce legătură au toate astea cu mine?" Este o întrebare foarte bună, iar răspunsul este şi mai important. Soarta dvs. veşnică atârnă de decizia dvs. de acum. Nu puteţi să evitaţi implicaţiile acestei descoperiri cu privire la ascultarea de porunca Sabatului. Nu se mai pune problema dacă te deranjează sau nu. Avem de a face cu Legea Celor Zece Porunci care a fost scrisă de Însuşi Dumnezeu. Să calci una din aceste porunci înseamnă să comiţi păcat şi niciun păcătos cu voia nu va fi mântuit. Păstrarea Sabatului zilei a şaptea devine testul de credincioşie şi iubire faţă de Dumnezeu. "Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!" Iacov 4:17.

Cu rapiditate, lumea se uneşte sub două stindarde. Timpul se scurge cu repeziciune. Marea controversă intră în ultimul stadiu. În timp ce ecumenismul atrage de partea lui o grupă mare de denominaţiuni într-o tabără liberală, bazată în mare măsură pe neascultarea de Sabatul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu, alt grup se remarcă drept cei care "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14:12. Pe când testul devine mai drastic, fiecare om trebuie să aleagă să asculte de Dumnezeu sau de oameni, să urmeze poruncile lui Dumnezeu sau tradiţia, să primească sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Acum este timpul să te decizi. "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!" Apocalipsa 22:14.

Witnessing Pocket Book Set
Witnessing Pocket Book Set

Other Languages

Contact Us
Name:


Email:


Prayer Request:


Share a Prayer Request
Name:


Email:


Bible Question:


Ask a Bible Question

Related Video
Related Audio
Related Print
God's Promises




(916) 434-3880 | AF iTools | Employment | Site Map | Privacy Statement | Terms of Use     Copyright 2015 by Amazing Facts Inc.

Back To Top