Skip Main Navigation
Amazing Facts - God's Message Is Our Mission!
   |  

Ultima noapte de pe pământ

Print
Ultima noapte de pe pământBy Joe Crews

Introducere


Unul din cele mai extraordinare versete din Biblie a fost tradus de Dr. Moffett prin cuvintele: "Rău şi numai rău, spune Domnul, Cel Nesfârşit ... vine, bate ceasul şi bate pentru voi, ceasul şi sfârşitul. A sosit pieirea voastră." Ezechiel 7:5-7.

Bazându-ne pe acest text uimitor, atenţia ne este atrasă spre cel mai solemn mesaj auzit vreodată de urechea omului. Este un avertizment pentru fiecare persoană ce trăieşte pe această planetă astăzi, deoarece fiecare om trebuie să treacă prin ultima lui noapte de pe acest pământ. Cum ar fi să înceapă să trăiască acele ultime 24 de ore?

Probabil că aţi auzit de oraşul Pompei care se afla la umbra muntelui Vesuviu în vechea Italie, cu mult timp în urmă. În anul 79 d.Hr., acel munte pur şi simplu a explodat cu o furie vulcanică şi milioane de tone de lavă s-au scurs peste Pompei inundându-l şi ştergând de pe faţa pământului toţi locuitorii lui. Un prieten de-al meu a avut ocazia să se plimbe peste cenuşa întărită şi piatra ponce care încă acoperă ruinele excavate ale acelui oraş antic. El mi-a descris poziţiile contorsionate pe care le aveau unele victime, ale căror poziţii s-au păstrat perfect modelând spaţiul ocupat de către trupurile lor descompuse.

Deseori, m-am gândit, "Dacă pietrele ar putea vorbi, ce poveste ar mai avea de spus despre ultima noapte de pe pământ pentru Pompei." S-ar părea că totul mi se conturează în faţa ochilor chiar acum când mă gândesc la ea. Experienţa unui întreg oraş plin de oameni, luat prin surprindere şi aruncat în veşnicie, fie că erau gata sau nu. Cum va fi când dvs. şi cu mine vom trece prin aceeaşi experienţă? Ne va găsi agăţaţi de aceleaşi vechi păcate pe care mulţi dintre ei le comiteau evident atunci când au fost măturaţi de acel potop instantaneu de moarte?

Fără îndoială că mulţi din Pompei au auzit acea explozie iniţială şi au avut timp să se uite în sus şi să vadă acel zid înspăimântător de lavă înainte ca să-i înghită. Nu ştim nimic despre gândurile lor, dar poziţiile corpului lor descoperă că păcatul devenise o ştiinţă, şi că puţini, dacă nu chiar nimeni, nu se gândea la moarte sau la ce va urma.

Mă întreb ce o fi simţit ap.Pavel când le-a predicat evanghelia harului locuitorilor din Pompei. Cu siguranţă că în călătoriile sale în cetăţile cele mai mari din Imperiul Roman, probabil că a vizitat şi acest centru de renume rău şi viciu. Dar este foarte improbabil ca vreun locuitor din acea cetate-port să-l fi ascultat cu interes pe apostol. Poate că l-au alungat imediat, iar Pavel a fost nevoit să-şi scuture praful de pe picioare când a plecat.

Din Pompei, generalul Titu îşi recrutase mulţi dintre soldaţi pentru asaltul teribil asupra Ierusalimului din anul 70 d.Hr. Poate că unul din cetăţenii din Pompei a aruncat torţa în flăcări care a ars templul magnific până la temelii.

Dar acum acei veterani din războaiele străine se întorseseră acasă să-şi trăiască anii de pensie în plăceri fără restricţii. Încet, paharul fărădelegii s-a umplut până la vârf, şi într-o noapte de dezmăţ şi beţie, îngerul morţii a zburat deasupra străzilor Pompeiului. Nu ne este greu să ne imaginăm cum ultima chemare a lui Dumnezeu a ajuns la orice om, orice femeie şi copil în acea ultimă noapte. Înainte ca îngerul să-şi strângă aripile, Duhul Sfânt a mijlocit la uşa fiecărei inimi. Curând după ce au încetat muzica şi dansul, oamenii, în patul lor, se luptau cu convingerile puternice de păcat, dar una câte una acele impresii gingaşe au fost reduse la tăcere. Glasul Duhului a fost stins de dorinţa trupească după mai multă distracţie şi păcat. Soarta oraşului Pompei era pecetluită.

Întârziind să răspunzi chemării


Biblia ne mai oferă o altă ilustraţie izbitoare a ultimei nopţi de pe pământ, în cartea Genezei. O cetate urma să fie ştearsă din pricina totalei ei dedări la stricăciune şi nelegiuire. În ajunul nimicirii ei, Lot le-a mai făcut o vizită fiicelor lui şi soţilor acestora, care îşi făcuseră casa în mijlocul cetăţii blestemate din Sodoma. Dar cererile lui urgente de a părăsi cetatea au fost luate în derâdere ca nişte temeri neîntemeiate. Biblia aminteşte că "ginerii lui credeau că glumeşte". Geneza 19:14. De fapt, au început să râdă de un om în vârstă, pe când el plângea pentru nepăsarea lor. Cât de diferită ar fi fost situaţia dacă ar fi ştiut ei că într-adevăr era un mesaj de judecată din partea lui Dumnezeu. Cu rapiditate, ar fi răspuns şi s-ar fi grăbit să iasă din Sodoma, dacă ar fi crezut că aceea era cu adevărat ultima lor noapte de pe pământ.

Dar n-au ştiut şi nici n-au crezut. Cei mai mulţi dintre noi nu vor recunoaşte niciodată când se va apropia în viaţa noastră acel moment fatal. Mulţi sunt loviţi de un accident subit şi de moarte, prin surprindere, fără vreo alertă de cel puţin 24 de ore. Dar să presupunem că aţi şti că mai aveţi de trăit exact două luni sau două săptămâni sau două zile. I-am auzit pe unii zicând, "O, dacă aş şti asta mai dinainte, aş renunţa la toate obiceiurile rele şi m-aş decide să-L urmez pe Hristos în totul!" Desigur, dar adevărul este că nimeni dintre noi nu ştie asta, şi pentru mulţi care citesc aceste rânduri, acea ultimă noapte este cu mult mai aproape decât credem sau ne putem închipui.

Cât de şiret este Satana în a exploata acest domeniu personal de necunoscut din fiecare dintre noi. El recunoaşte bine că amânarea este arma lui cea mai de efect în a-i face pe oameni să se piardă. Cu cât este mai mult amânată decizia, cu atât este mai uşor să mai aştepţi puţin până ce procesul de amânare se transformă într-un obicei letal. Voinţa devine din ce în ce mai slabă, pe când întârzierea sapă iniţiativa şi face din ce în ce mai puţin probabil ca cel în cauză să acţioneze înainte ca să fie prea târziu.

Biblia are de zis unele lucruri foarte grave în legătură cu subiectul amânării chemării lui Dumnezeu. Când Pavel vorbea cu Felix despre neprihănire şi judecată, ni se spune că guvernatorul tremura şi a promis să-l cheme pe Pavel "când va mai avea prilej". Acea ocazie nu a venit niciodată şi după cât ştim, Felix a murit fără Hristos la sfârşitul vieţii lui. Împăratul Agripa a fost şi el foarte convins după ce a ascultat mărturia lui Pavel despre Hristos. Chiar a strigat, "Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!" Fapte 26, 28. Ce tragedie că, în ciuda acestor convingeri înduioşătoare, niciunul din aceşti conducători romani nu a ajuns să asculte ceea ce ştiau că este bine. "Aproape" nu înseamnă destul.

Uneori se iveşte situaţia ca oamenii să fie nevoiţi să facă o alegere în mai puţin de câteva minute, alegeri care să le afecteze întregul viitor. În aceste situaţii rare, - şi poate că nu sunt atât de rare pe cât am crede, - acea clipă de aur apare în centru, rămâne doar câteva momente preţioase, iar apoi dispare pentru totdeauna. S-ar părea cât se poate de adevărat că Felix şi Agripa au fost puşi faţă în faţă cu ocazia cea mai însemnată şi favorabilă de a alege viaţa în locul morţii şi ei au pierdut-o. Au aşteptat prea mult, iar convingerea lor de pocăinţă s-a şters şi a dispărut.

La fel fac şi oamenii de astăzi. Aşteaptă situaţii mai prielnice - un alt serviciu, pensia sau o siguranţă financiară. Îşi fac promisiuni lor înşişi şi altora că se vor preda lui Hristos şi vor asculta de adevăr de îndată ce va veni timpul. Altcineva - Satana - aude aceste promisiuni şi imediat începe să aranjeze evenimentele ca să nu vină niciodată acel timp. Aceşti oameni aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă şi mulţi dintre ei vor tot aştepta până când apa se va transforma în sânge şi uşa harului se va închide pentru neamul omenesc. Nu este de mirare că Biblia declară "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii." 2 Corinteni 6:2.

Când a venit potopul şi s-a închis uşa corabiei, nu a mai avut importanţă cât de aproape sau cât de departe se afla cineva la acel moment. Cei care erau cu un pas în afara acelei uşi erau tot atât de pierduţi ca cei care se aflau la distanţe mari. După 120 de ani de rugăminţi, Duhul lui Dumnezeu S-a retras de pe Pământ, mâna lui Dumnezeu a închis uşa, iar soarta lumii a fost stabilită. Oare are aceasta ceva de a face cu ceea ce se întâmplă urmaşilor de azi ai acelor opt supravieţuitori din arcă? Evident că da. Deoarece Isus a declarat, "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului." Matei 24:37.

Domnul Hristos Se referea la timpul sfârşitului în care trăim acum. El declara, "Aidoma se va întâmpla." Există oare asemănări cu cultura şi modul de viaţă antediluvian? Ni se spune că "toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău." Geneza 6:5. Oare declaraţia referitoare la oamenii dinainte de Potop se potriveşte tabloului urmaşilor stricaţi ai lui Noe de astăzi? Ca să aflaţi răspunsul la această întrebare, citiţi ziarul de mâine dimineaţă şi urmăriţi ştirile locale la televizor. Nelegiuirea abundă. Delictele nu mai pot fi stăpânite. Teroriştii lovesc în locuri neaşteptate. Nimeni nu va pune la îndoială că întocmirile gândurilor rele marchează veacul prezent cu un potop de violenţă şi nelegiuire.

Mai există oare dovezi că Duhul Sfânt Se luptă cu inima oamenilor şi îi îndeamnă pe toţi să răspundă ultimei invitaţii a harului? Ca evanghelist, pot da mărturie că se dă o luptă acerbă în jurul fiecărui suflet. Unii dintre cei care citesc aceste rânduri se află pe pragul luării unei decizii care poate însemna viaţă sau moarte şi în acelaşi timp, Satana se străduieşte să stârnească temeri neîntemeiate care să vă reţină de a nu vă preda cu totul. Sunteţi ispitit, asemenea lui Felix, să aşteptaţi o ocazie mai prielnică, dar ea nu va veni niciodată. Să amânaţi acum înseamnă să vă alăturaţi unei mari majorităţi care a fost nimicită cu potopul şi care îi reprezintă pe aceia care vor fi nepregătiţi când va reveni Domnul Isus.

Râul Iordan


Gândiţi-vă doar o clipă ce s-ar fi întâmplat la Râul Iordan dacă preoţii ar fi ezitat să intre în apă la porunca Domnului. Iordanul era umflat (Iosua 3:15), iar apele lui înfuriate se vărsaseră peste maluri şi erau învolburate. Mugetul apei lui repezi răsuna până la ceruri.

Dar se sfârşiseră cei 40 de ani din pustie şi, la porunca lui Dumnezeu, Iosua le-a spus preoţilor să conducă oastea de milioane de oameni ca să traverseze Râul Iordan şi să se pregătească astfel să ia în stăpânire Ţara Canaanului.

Trebuiau să păşească chiar în apa învolburată şi să se încreadă că Dumnezeu Îşi va ocroti poporul. Să presupunem că acei preoţi s-ar fi grăbit la o şedinţă de comitet în care să discute porunca dură ca întreaga tabără să intre într-o aparentă capcană de moarte. Poporului îi era deja frică la auzul urletului apei învolburate. Orice ezitare din partea preoţilor ar fi putut provoca panică în popor, care ar fi refuzat să intre în apă. Miza era uriaşă. Canaaniţii îi urmăreau. Orice semn de teamă aici i-ar fi făcut să atace poporul lui Dumnezeu.

Când preoţii au ajuns la marginea apei, aceasta nu s-a despărţit. Însemna curată sinucidere să intri în acele ape învolburate şi periculoase. Dar preoţii au continuat să meargă până ce au intrat bine în apă (Iosua 3:15). Apoi, deodată apele n-au mai curs şi întreaga tabără a traversat râul spre Canaan pe un teren uscat.

Te afli cumva astăzi lângă malurile învolburate ale Iordanului? Există o mie de motive pentru care ar părea o adevărată nebunie ca să te decizi să mergi înainte. Ar însemna să-ţi predai întreaga viaţă şi voinţă pentru a merge înainte în ascultare, indiferent de urmări. Nu este uşor. Poate ziceţi, "Deschide tu drumul şi eu te voi urma"! Dar planul lui Dumnezeu este exact opusul. El spune, "Ia-o tu înainte şi Eu îţi voi deschide calea" (Matei 6:33). Minunile apar când înaintăm prin credinţă.

Mă bucur nespus că cineva din faţa rândului a avut o credinţă puternică atunci când Moise a dat porunca să se intre în mare şi aşa de sigur cum apele s-au despărţit sub picioarele lor, tot astfel situaţiile disperate vor dispărea atunci când poporul lui Dumnezeu va merge înainte plin de ascultare de El. Este interesant de observat că următorul pas depindea de cei din zilele lui Moise, şi acelaşi lucru este valabil şi în dreptul celor care s-au despărţit de sclavia spirituală. Dumnezeu nu poate să ia o decizie în locul nostru şi nici nu o va lua, dar de îndată ce facem primul pas prin ascultare, El ne va umple cu putere ca să învingem orice obstacol.

S-ar putea ca unii să obiecteze că insist prea mult asupra acelora care întârzie în zona crepusculară a indeciziei. Poate că vă simţiţi ofensaţi de îndemnul meu puternic de a-L urma repede pe Isus. Dar vă rog, reţineţi că mă adresez acelora care s-ar putea să-şi trăiască ultima noapte de pe pământ. Nu cred că se poate să asculţi de Dumnezeu prea repede, şi întru câtva nu cred că cineva mă va mustra vreodată în ceruri pentru că le-am adresat apelul clar, concis şi urgent. Sunt cât se poate de convins de aceasta deoarece am văzut urmările unei aşteptări prea îndelungate.

Aş putea umple cartea aceasta cu întâmplări emoţionante ale acelora care şi-au amânat predarea până ce inima le-a ajuns rece şi de piatră. Mai mult, v-aş putea oferi nume şi locuri unde participanţii la întruniri de evanghelizare au murit subit prin accidente. De nenumărate ori, am făcut apeluri pentru luarea unei decizii, fără să-mi dau seama că în public se aflau oameni care ascultau ultima lor invitaţie pentru a fi mântuiţi.

De ce atât de puţini?


Dar de ce relativ atât de puţini răspund acestor apeluri de predare? Oare de ce trebuie cineva implorat să accepte mântuirea proslăvită a Domnului nostru? Aş dori să răspund la aceste întrebări într-un mod pe care să nu-l uitaţi niciodată. Chiar şi Domnul Isus a confirmat că doar puţini vor dori să urmeze calea cea strâmtă spre ceruri. Majoritatea vor alege calea cea largă care duce la moarte pe care va merge cea mai mare parte dintre oameni.

Avem apoi această declaraţie şocantă pe care a rostit-o Învăţătorul, la care ne-am referit deja: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului." Matei 24:37. Câţi au fost salvaţi în acele zile de dezastrul global? Doar opt au avut credinţă în cuvântul lui Dumnezeu ca să stea închişi în acea monstruozitate de barcă. Oare "în zilele Fiului omului" vor fi salvaţi tot atât de puţini? Toţi sunt de acord că declaraţia se referă la sfârşitul lumii şi la venirea Domnului Isus.

Am auzit deja declaraţia, "O, dacă aş fi trăit în acele zile, aş fi intrat în arcă împreună cu credinciosul Noe." Ce uşor este de zis ce am fi făcut în anumite situaţii din trecut! Alţii au vorbit despre nobilii martiri care au murit pentru credinţa lor în timpul Evului Întunecat şi au declarat cu multă siguranţă că şi-ar fi dat viaţa cu bucurie şi de dragul adevărului.

Ei bine, s-ar putea să fie adevărat că unii şi-ar fi dat viaţa pentru credinţa lor, dar puţini au vreo înţelegere a ceea ce însemna să stai de partea lui Hristos în timpul acelor zile teribile. Acei curajoşi bărbaţi şi femei, care au fost arşi pe rug, aruncaţi la animale sălbatice sau torturaţi în închisorile medievale şi-ar fi putut salva viaţa printr-o simplă mişcare a mâinii. În majoritatea cazurilor, li se oferea amnistie şi libertate imediată dacă îşi arătau bunăvoinţa de a renunţa la credinţa lor. Aşa că alegerea era foarte clară pe când urmăreau cum se puneau lemnele uscate peste ei. Urmau să se sufoce în mijlocul fumului şi flăcării pedepsei sau să meargă înapoi acasă în confortul căminului şi familiei. Milioane de martiri necunoscuţi au ales să moară de vii ca nişte eroi decât să-L renege pe Mântuitorul lor.

Câţi creştini cunoaşteţi care să aibă acest fel de iubire şi credinţă care să se jertfească? Care fel de oameni i-ar fi urmat pe martiri pe rug sau în arenă? Unii s-ar putea, dacă ar fi trăit în acele zile. Dar de un lucru putem fi siguri: Doar acei care ar prefera să moară chiar acum decât să calce legea sfântă a lui Dumnezeu I s-ar fi dovedit credincioşi în timpul acelor ani de aspră persecuţie.

Din nefericire, trăim într-un veac lejer, permisiv unde hotărât că sacrificiul de sine este demodat. Adevărul a ajuns foarte negociabil în climatul ecumenic relaxat al religiei contemporane. Pluralismul a ajuns atât de acceptabil că membrilor li se oferă o gamă largă de ce pot sau nu să creadă. Foarte puţine puncte de doctrină, dacă este vreunul, sunt considerate destul de importante ca să te lupţi pentru ele, darămite să mai şi mori. Desigur că există excepţii notabile, dar acestea se găsesc ades în afara graniţelor confortabile ale aşa-zisului Occident creştin.

Omul care a dat totul


De exemplu, de fiecare dată când îi aud pe oameni scuzându-se că nu pot merge tot drumul cu Isus, mă gândesc la Saddiq. Era 25 decembrie, 1955, când am răspuns unei bătăi furioase la uşa mea în Lahore, Pakistan. Un sătean îmbrăcat tipic ca un musulman a dat buzna peste mine în casă, strigând: "Botează-mă repede! Botează-mă acum!" După ce s-a liniştit puţin, omul a început să depene o întâmplare uimitoare. Se numea Saddiq şi locuia în regiunile tribale ale trecătoarei Khyber, lângă graniţa afgană unde nu exista niciun control guvernamental. Orice om care avea un cuţit, un topor sau o armă putea aplica legea musulmană.

Saddiq avea o slujbă bună şi o familie minunată, şi era de asemenea un musulman credincios care se ruga de cinci ori pe zi cu faţa către Mecca. Dar de curând începuse să-l asculte pe un prieten de-al meu evanghelist care ţinea întruniri într-un cort din acea regiune. În fiecare seară, în drum spre casă de la muncă, Saddiq stătea afară la umbră şi absorbea cu nesaţ adevărurile uimitoare ale evangheliei. Nu îndrăznea să intre înăuntru de teama de a nu fi ucis ca necredincios, iar când s-a făcut apelul de la altar, Saddiq n-a putut decât să se predea în inima lui spre a-L urma pe Isus.

Mai târziu, i-a mărturisit soţiei că el va trece la creştinism. A doua zi, s-a întors de la muncă şi şi-a găsit casa goală. Socrul său luase totul şi pe toţi din casă. Urma să nu-şi mai vadă niciodată soţia şi copiii. Câteva zile mai târziu, a fost dat afară de la serviciu, întrucât rudele lui au intervenit împotriva lui. Apoi, i s-a întins o cursă de către membrii propriei lui familii şi a fost bătut aproape până la moarte. Fugind ca să-şi slaveze viaţa, Saddiq a ajuns în oraşul Lahore şi a căutat pe cineva care să poată să-l ajute să-şi încheie călătoria de la Islam la creştinism. Am fost fericit că m-a găsit. Am umplut bazinul şi l-am botezat pe acel curajos în Domnul în acea după-amiază de Crăciun.

Am văzut semnele pe trupul lui Saddiq, când ieşea din apă - semne ale consacrării şi sacrificiului, pe care urma să le poarte tot restul vieţii lui. Urma ca tot restul vieţii să se ascundă şi să fugă de mânia propriilor lui rude. Oricine l-ar fi găsit ar fi considerat de datoria lui să-l omoare.

Ades mă gândesc la Saddiq atunci când ţin campanii de evanghelizare şi cea mai mare parte a ascultătorilor se conving de aceleaşi adevăruri pe care le-a aflat fratele meu Saddiq în afara cortului cu mult timp în urmă. Dar nu toţi reacţionează la fel ca el. Nimeni nu vrea să trăiască pierderea copiilor pentru o viaţă întreagă, o ameninţare constantă cu moartea sau o persecuţie fizică extremă care îl vor urma pe Saddiq tot restul zilelor lui de pe pământ. Totuşi, poate câţiva vor fi cercaţi la pierderea câtorva dolari sau chiar a câtorva prieteni. Ei se retrag şi se plâng de greutăţile şi sacrificiul implicat în a lua decizia pentru botez. Adevărul este că nu ştim ce înseamnă cu adevărat tăgăduirea de sine şi sacrificiul. Dacă nu suntem gata să ne dăm viaţa de dragul adevărului, nu merităm împărăţia cerului.

Uneori îi auzim pe unii zicând, "Dacă aş fi trăit în zilele lui Isus, aş fi fost unul din urmaşii Lui." Dar oare ştim ce însemna să te arăţi pe faţă ca urmaş al lui Isus din Nazaret? Indiferent de starea lor socială, oamenii erau imediat daţi afară din sinagogă. Aceasta însemna că li se boicotau afacerile, erau dezmoşteniţi de familii şi erau consideraţi morţi de către toţi prietenii lor. Oare unii chiar ar fi ales asta dacă ar fi trăit în Palestina cu două mii de ani în urmă? Da, dar doar aceia care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască, dacă ei ar fi ales să-L urmeze atunci pe umilul nazaritean.

Şi oare ar fi la fel cu zilele lui Noe? Am aflat deja că doar opt persoane au vrut să rişte şi să înfrunte ridiculizarea de a fi membru în biserica aflată în barca lui Noe. Câţi dintre credincioşii moderni ar fi îndrăznit să ia o poziţie publică în favoarea unui proiect scandalos de a ridica o barcă uriaşă pe malul unui deal uscat? Probabil că niciun grup religios din istoria lumii nu a îndurat o publicitate mai negativă decât Noe şi familia lui.

Ultima predică a lui Noe


M-a uimit întotdeauna ideea că poate Noe şi-a tocmit ajutoare la construcţia bărcii, care mai târziu au pierit deoarece au respins chiar mijlocul de mântuire în care investiseră atât de mult din viaţa lor. Iar aceşti oameni aveau motivele cele mai întemeiate ca să creadă că va veni un potop. Zi de zi, ascultau cuvintele sincere ale bătrânului patriarh când acesta îşi implora rudele şi prietenii să se folosească de acest mijloc şi să-şi scape viaţa. Biblia îl numeşte pe Noe "un propovăduitor al neprihănirii" (2 Petru 2:5), cuvinte care ne arată că probabil el şi-a petrecut mai mult timp îndemnând la luarea unor decizii decât în a bate cuie în arcă.

Cum ne putem explica uimitoarea împotrivire la apelurile puternice şi pline de duh ale lui Noe şi ale fiilor lui? Se pare că acesta este aproape un exemplu clasic de influenţă a majorităţii. Teama de a fi altfel i-a făcut pe mulţi oameni sinceri să respingă, de la început, apelul conştiinţei şi a judecăţii sănătoase. S-a întâmplat în zilele lui Noe şi se mai întâmplă şi astăzi. Prejudecăţile şi stările sufleteşti, odată stârnite, au o influenţă mai mare asupra deciziilor decât tot adevărul logic din lume. Niciun antediluvian nu putea nega dovezile convingătoare ale acelor animale, care intrau două câte două şi şapte câte şapte în arcă, dar mulţimea batjocoritoare le aducea aminte de preţul nonconformismului. N-au îndrăznit să fie altfel şi să arate vreun sprijin grupului mic şi nepopular, care credea altceva.

Am încercat să-mi imaginez acel ultim apel pe care l-a făcut Noe mulţimii de curioşi. Zgomotele construcţiei încetaseră, iar uneltele au fost puse la locul lor. Animalele erau toate în siguranţă la bord, iar familia lui Noe terminase de transferat toate posesiunile în vasul masiv fără ferestre. Din toate predicile care s-au rostit vreodată din istoria lumii, pe aceasta chiar aş fi preferat să o aud. Dramatismul acestui moment a fost prins de către Domnul nostru Isus când a declarat, "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului."

Un alt apel final - o altă predică finală, să-i zicem astfel - se va rosti în faţa locuitorilor proscrişi ai acestui veac în egală măsură de rău. De data aceasta, nimicirea nu va fi prin apă, ci prin foc. Totuşi, există o paralelă teribilă între mesajul urgent rostit de Noe şi cel al celor credincioşi care vor da strigătul cel tare de avertizare că lumea este gata să fie nimicită din nou.

Domnul Isus a descris indiferenţa cu care va fi primit acel mesaj. "Mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi." Luca 17:27. Ce comentariu despre efectul paralizant al păcatului! Oamenii îşi continuă treburile ca de obicei, în timp ce se scurg ultimile clipe ale harului.

Oare a existat vreun alt predicator care să-şi rostească solia în încordarea sufletească care îl apăsa pe Noe în acea zi? Era perfect conştient că peste câteva clipe uşa din spatele lui va închide pentru totdeauna orice speranţă de salvare pentru neamul omenesc. Doar cuvintele acestei ultime predici puteau să mai ajute vreun suflet în viaţă. Scripturile arată că Hristos prin Duhul Sfânt era Cel care predica prin Noe duhurilor acelor oameni legaţi de păcat (1 Petru 3:18-20).

Sunt sigur că erau lacrimi în glasul lui Noe şi pe obrajii lui când îi implora să intre cu el în arcă. Mulţi dintre cei care îl ascultaseră, îi fuseseră vecini de-o viaţă şi poate că Noe chiar îi chema pe nume, când îi îndemna să ia o decizie. O convingere solemnă ţinea nemişcată mulţimea, pe când bătrânul se opri să-şi şteargă ochii. Apoi, a urmat o agitaţie în timp ce unii au început să se pregătească aparent să se alăture micului grup, dar imediat au fost traşi înapoi de mâinile rudelor şi pritenilor.

Nu pot să pătrund deplin în ceea ce a simţit Noe când s-a întors la familia lui în arcă pentru ultima dată, dar mă simt deosebit de aproape de el în acel ultim apel pe care l-a făcut mulţimii. M-am simţit la fel de fiecare dată când la încheierea unei campanii de evanghelizare, adresez ultima invitaţie. Întotdeauna cunosc personal oameni din public care se luptă cu Duhul lui Dumnezeu. Ei cred adevărul, sunt pătrunşi de el şi aproape că sunt convinşi să vină în faţă. Aşa o fi fost şi cu Noe când s-a întors să-i implore încă o dată. Dar în cele din urmă a trebuit să încheie întrevederea şi să plece, plângând, prin uşa deschisă. Şi deodată acea uşă a început să se mişte în balamale şi peste câteva secunde, s-a închis cu putere.

Au urmat nişte strigăte nervoase din partea unora, când s-a închis uşa, iar apoi, o conversaţie animată. "Ei, ai mai auzit aşa ceva de când eşti?" se răsti o voce deasupra altora. "Crezi că s-ar putea să aibă dreptate cu privire la potop?" întrebă un altul. Dar apoi, urmă o dezaprobare puternică, iar unii arătau cu degetul cerul fără nori ca să afirme tare ceea ce se repetase de când a început să se clădească arca, "N-a plouat niciodată, iar oamenii ăştia au înnebunit să creadă aşa o prostie!"

Două sau trei zile, teama a continuat să pună stăpânire pe oameni, mai ales când treceau în drumul lor la lucru, în fiecare dimineaţă, pe lângă arca închisă ermetic. Dar pe la mijlocul săptămânii, părea evident că toate prezicerile lui Noe fuseseră total greşite şi chiar celor care simţiseră o convingere puternică le-a fost ruşine de fosta lor părere. Ca să-şi acopere jena, unii din ei au început să facă remarci batjocoritoare la adresa oricui vroia să asculte. Cam pe la a şaptea zi, nu mai exista nici brumă de simpatie faţă de familia închisă în arcă.

Şi apoi s-a întâmplat! Se părea că s-au ivit nori din senin şi picături de ploaie au început să cadă peste pământul înfometat. Ţipete şi strigăte străpunseră văzduhul pe când bărbaţi, femei şi copii alergau spre vreun posibil adăpost. Dar apoi apa cădea în şuvoaie din ceruri, şi din crăpăturile uriaşe ale peşterilor pământului. Cei care au reuşit să se lupte şi să ajungă la niveluri mai înalte au fost curând copleşiţi şi târâţi până ce au murit, în timp ce marea arcă din chiparos plutea încet şi sigur pe valurile ce se ridicau.

"Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului." Vor fi salvaţi doar câţiva credincioşi, socotiţi drept nebuni şi fanatici, dar destul de curajoşi ca să urmeze un adevăr nepopular şi să vestească o avertizare deosebită cum că sfârşitul este aproape. Aţi auzit? Aţi prins lecţia pe care ne-o dă Domnul nostru prin predica despre Noe? "Ce s-a întâmplat ... se va întâmpla la fel." Niciun "dacă" sau "şi" sau "dar" - "Se va întâmpla la fel." Ultima noapte de pe pământ va sosi în dreptul fiecăruia, când cerurile se vor deschide larg, iar oştirea glorioasă a îngerilor va deschide drumul splendorii orbitoare pentru Regele regilor şi Domnul domnilor. Va sosi pe neaşteptate şi va fi prea târziu pentru cei care au aşteptat până ce s-a închis uşa harului.

Nu mizaţi că mai este timp


Aşa cum timpul de har pentru lumea antediluviană s-a încheiat la şapte zile înainte de potop, tot astfel timpul de har pentru această planetă se va încheia după cele şapte plăgi înainte ca să Se arate Isus. În timpul acelor ultime şapte plăgi pustiitoare, Biblia declară că nimeni nu mai poate intra în templul din ceruri (Apocalipsa 15:8). Nu va mai exista niciun mijlocitor pentru neamul omenesc. "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; ... Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând." Apocalipsa 22:11,12.

Milioane de oameni aşteaptă în zadar ca vreun anume eveniment special să le semnaleze că trebuie repede să se pregătească pentru a-L întâmpina pe Domnul care revine. Ca şi guvernatorul Felix, ei speră să se bucure de "o ocazie mai bună". Şi în timp ce întârzie, inima lor se împietreşte şi voinţa lor îşi pierde din decizie. Ei pierd preţioasa calitate de a judeca propria nevoie şi de a discerne semnele panoramice ale sfârşitului.

În timpul excavaţiilor de la ruinele din Pompei, s-a găsit scheletul unei femei care se pare că fugea din calea râului de foc de lavă, care curgea de pe coasta muntelui Vesuviu. Strânşi în mâinile ei osoase de schelet se aflau doi cercei cu bijuterii. Nu ne este greu să ne imaginăm exact ce se petrecuse în viaţa acelei femei. Era evident că fusese alertată de nimicirea ce se apropia şi se grăbise înapoi în casă ca să-şi salveze fleacurile din mână. Dar întârzierea i-a făcut cu neputinţă să depăşească valul morţii şi a fost depăşită şi îngropată în lavă.

Să vă pun o întrebare. Cu ce greşise femeia aceea? Care era marea ei greşeală? Răspunsul este uşor. A crezut că are mai mult timp decât avea de fapt. Este aceeaşi greşeală pe care o fac astăzi majoritatea oamenilor pe când se apropie holocaustul nimicirii. Nu există niciun om nebotezat şi neconsacrat în toată lumea care să nu facă această greşeală. Toţi vor să fie salvaţi şi intenţionează să se predea într-o bună zi, dar calculează că mai există destul timp.

Sunteţi dintre aceia care au amânat acea zi a deciziei, acea predare fără rezerve a voinţei dvs.? Daţi-mi voie, vă rog, să vă adresez un cuvânt. Există slabe şanse să aveţi dreptate şi să mai aveţi o altă ocazie - dar este doar o şansă! Mai există şi şansa să greşiţi de moarte. Vă jucaţi cu salvarea sufletului dvs. Jucaţi un joc de moarte cu privire la soarta dvs. veşnică. Cu fiecare zi care trece, riscul este din ce în ce mai mare şi şansele ca dvs. să câştigaţi sunt din ce în ce mai mici. Cărţile sunt împotriva dvs. De ce să mizaţi că veţi mai avea o şansă în viitor? Nu trebuie să mizaţi. Aveţi o şansă chiar acum.

Uşa de la arcă este încă deschisă şi nu trebuie decât să faceţi un pas. De ce să nu puneţi capăt nesiguranţei chiar în această clipă? Predaţi-vă voinţa şi spuneţi-I 'Da' Mântuitorului celui iubitor, care abia aşteaptă să vă dea pace şi siguranţă.

Witnessing Pocket Book Set
Witnessing Pocket Book Set

Other Languages

Contact Us
Name:


Email:


Prayer Request:


Share a Prayer Request
Name:


Email:


Bible Question:


Ask a Bible Question

Related Video
Related Audio
Related Print
God's Promises




(916) 434-3880 | AF iTools | Employment | Site Map | Privacy Statement | Terms of Use     Copyright 2015 by Amazing Facts Inc.

Back To Top