În curând: One World Church

Într-o zi de Crăciun, un rabin din Rusia a vizitat o familie americană în cadrul unui program de schimb cultural. Familia gazdă a vrut să-i ofere o nouă experiență culinară, așa că l-au dus într-o seară la restaurantul lor chinezesc preferat. După masă, chelnerul chinez le-a adus fiecăruia un mic cadou de Crăciun. Era un mic ornament de Crăciun din alamă, pe care era inscripționat „Fabricat în India”. Toți au râs de ironia faptului că primeau un cadou „Fabricat în India” de la un restaurant chinezesc. Dar, brusc, toți au încetat să mai râdă când au observat lacrimile care curgeau pe obrajii rabinului. L-au jignit cumva? „Nyet”, a răspuns rabinul. „Vărsam lacrimi de bucurie că mă aflu într-o țară în care un budist îi dăruiește unui evreu un cadou de Crăciun făcut de un hindus.” 1 O astfel de coexistență pașnică și afirmare nu se întâmplă des între credințele religioase. Chiar și astăzi, diferențele religioase degenerează frecvent în războaie aprige. Nu este de mirare că mulți oameni doresc să dărâme „Zidul Berlinului” religios care există între credințe. În nicio altă comunitate acest lucru nu este mai adevărat decât în creștinism. Chiar dacă toate bisericile creștine mărturisesc credința în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ele nu au reușit să găsească o cale de a forma un singur grup unit. De aproape două mii de ani, diferențele doctrinare au divizat creștinii în sute de denominațiuni independente. Dar mulți din cadrul creștinismului doresc să inverseze această situație. În fruntea cruciadei pentru reunificarea creștină se află papa. În ultimii ani, el a făcut tot ce a putut pentru a pregăti calea către o singură biserică mondială. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls, raportează că papa „apasă cu putere pe accelerație spre unitate”. 2Unul dintre indicatoarele de pe autostrada papei către unitate sunt mărturisirile sale față de necatolici. În timp ce oficia o liturghie în Republica Cehă, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Astăzi, eu, papa Bisericii din Roma, în numele tuturor catolicilor, cer iertare pentru răul făcut necatolicilor în timpul istoriei tumultoase a acestor popoare.” 3Și aceasta nu este singura mărturisire. El încearcă, de asemenea, să reducă distanța dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă. El spune că „oamenii de ambele părți au fost de vină” pentru conflictul care a izbucnit între bisericile lor în secolul al XI-lea. 4Mărturisirile papei au găsit un răspuns favorabil. Profesorul William Petersen de la Universitatea de Stat din Pennsylvania remarcă: „El aduce Biserica în secolul al XX-lea. Am avut declarații ale primilor papi conform cărora Biserica Romană nu poate greși niciodată.” 5 Papa Ioan Paul al II-lea nu face doar gesturi verbale; el s-a angajat și în scris, în trei lucrări foarte mediatizate. În scrisoarea sa „Orientale Lumen” („Lumina Răsăritului”) el scrie: „Păcatul separării noastre este foarte grav. … Cum putem fi pe deplin credibili dacă rămânem divizați?” „Aceste diviziuni trebuie să facă loc apropierii și armoniei. Rănile de pe calea unității creștine trebuie vindecate.” 6 A douăsprezecea enciclică a papalității lui Ioan Paul este dedicată subiectului reunificării creștine și poartă titlul potrivit „Ut Unum Sint” („Fie ca toți să fie una”). Papa o numește „contribuția sa la acest țel nobil”, care este „creșterea unității tuturor creștinilor până când vor ajunge la comuniune deplină”. 7 Și în cartea sa Trecând pragul speranței, Ioan Paul spune că dorința sa este să vadă unitatea creștină realizată în următorii câțiva ani – înainte de a ajunge la noul mileniu. „Până în anul 2000 trebuie să fim mai uniți, mai dispuși să înaintăm pe calea către unitatea pentru care s-a rugat Hristos în ajunul patimilor Sale.” 8 Fără îndoială, o biserică creștină unită este un scop foarte demn. A fost marea povară a lui Isus chiar înainte de a muri. El s-a rugat: „Nu mă rog numai pentru aceștia, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; ca toți să fie una; așa cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine, ca și ei să fie una în Noi: ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:20, 21). Deși nimeni nu ar trebui să-l critice pe papă pentru că caută unitatea, câteva întrebări trebuie luate în considerare cu atenție. Care este adevărata sursă a dezbinării din cadrul Bisericii creștine? Un insider de la Vatican sugerează: „Principalul obstacol nu este doctrina, ci istoria cu toate prejudecățile ei.” 9 Dar este aceasta o evaluare corectă? Diferențele provin doar din prejudecăți sau sunt de natură doctrinară? Și, dacă sunt doctrinare, care sunt doctrinele în cauză? Mai mult, acolo unde doctrinele catolice, protestante și ortodoxe diferă, care dintre ele își va adapta credințele pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Și, cel mai important dintre toate, cum îi îndrumă Biblia pe oamenii lui Dumnezeu să atingă adevărata unitate? Papa anticipează deja unele dintre aceste întrebări. În „Ut Unum Sint”, el identifică cinci doctrine cheie care necesită studiu suplimentar înainte de a „ajunge la comuniune deplină”: relația dintre Scriptură și tradiție, autoritatea Bisericii, hirotonirea preoților, sacramentul Euharistiei și rolul Fecioarei Maria. 10 Deși acesta este un început bun, există numeroase alte domenii care trebuie, de asemenea, abordate înainte de a se putea ajunge la un grad oarecare de unitate. Dar, deocamdată, să analizăm pe scurt fiecare dintre aceste cinci doctrine pentru a vedea ce învață Biserica Catolică și ce trebuie să se întâmple pentru ca o biserică mondială unită să devină vreodată mai mult decât un vis de noapte.

Scriptura versus Tradiția

Amiralul Byrd, celebrul explorator, știe că moartea este la doar câteva minute distanță. Este prins afară într-o viscolă nemiloasă la Polul Sud. Zăpada se învârte în jurul lui ca o pânză dansatoare. Temperatura, cu mult sub zero, îl îngheață până în măduva oaselor. Membrele i se înțepenește și amenință să înghețe. Frigul este dureros. Dar nu totul este fără speranță. El știe că se află la mai puțin de 100 de metri de căldura și siguranța colibei sale. Dar problema este cum să găsească cabana. Oriunde se uită, vede aceeași zăpadă și gheață. Alb. Totul este alb. Nu există niciun reper. Dacă ar putea găsi măcar unul pe care să-l folosească ca punct de referință central, atunci ar putea naviga pentru a găsi cabana. Dar fără acesta, s-ar putea îndrepta în direcția greșită, spre o moarte sigură. „Un om nu poate rezista mult timp aici”, se gândește el.Byrd știe că nu e timp de panică. Evaluează calm situația. În mână ține prăjina de 3 metri pe care o poartă mereu cu el. Este singura lui șansă. Înfige prăjina în zăpadă și apoi își leagă eșarfa viu colorată de ea. Apoi pornește să-și găsească coliba, mai întâi într-o direcție, apoi în alta – dar ținând mereu în vedere prăjina cu eșarfa fluturând. De trei ori se întoarce la prăjină, iar la a patra ieșire își descoperă coliba și se împiedică în căldura ei. Lumea noastră este ca Antarctica fără urme, într-o viscol. Diavolul orbește mințile omenirii „ca să nu le strălucească lumina Evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:4). Suntem pierduți în păcat, dar există un loc de siguranță – cerul. Se află acolo. Și nu este prea departe. Adică, dacă o persoană poate găsi calea dreaptă și îngustă care duce spre el. Cum găsim această cale? Avem nevoie de un punct de referință. Avem nevoie de un ghid infailibil care să ne conducă prin toate cotiturile și întorsăturile, precum și prin urcușurile și coborâșurile vieții. Dar există un pericol. Dacă ceea ce folosim ca punct de referință alunecă fie spre stânga, fie spre dreapta, atunci cu siguranță ne vom rătăci și vom muri.Bisericile catolice și protestante au disputat identitatea acestui punct de referință timp de secole. Biserica Catolică învață că ghidul către cer constă în Biblie și în aproape două mii de ani de tradiție bisericească. „Găsim adevărurile revelate de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. … Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, și ambele sunt forme de revelație divină.” 11Protestanții, însă, cred că numai Biblia trebuie să constituie baza credinței și a practicii. De fapt, aceasta a fost o problemă majoră în separarea protestantă de Biserica Catolică în secolul al XV-lea. John Wycliffe, John Huss, Jerome, Martin Luther și mulți alți protestanți au început ca catolici credincioși. Dar, în timp ce căutau o relație mai strânsă cu Dumnezeu, au descoperit că practicile bisericii lor contraziceau adesea învățăturile clare ale Bibliei. Conflictul care a urmat a fost mai mult decât o bătălie de ideologii. Acești oameni încercaseră să trăiască sub autoritatea tradiției și au constatat personal că aceasta era falimentară. Luther avea o conștiință chinuită. Penitențele dureroase și posturile amenințau să-l priveze chiar de viață. El nu și-a găsit pacea până când nu a descoperit planul mântuirii prezentat clar în Biblie ca un dar pentru toți cei care cred. Cumva, tradițiile bisericii șterseseră acest adevăr vital. Timp de secole, ea a învățat că mântuirea putea fi obținută prin penitență, pelerinaj și plată. Mântuirea prin credință, ca dar gratuit al lui Dumnezeu, fusese complet uitată. În mod clar, tradiția și Scriptura erau în contradicție – un fapt care nu a trecut neobservat de protestanți. Un fapt pentru care Luther era dispus să moară. La Worms, în Germania, Luther a stat în fața unei adunări auguste de episcopi, prelați, preoți și nobili pentru a răspunde pentru ciudata sa „nouă” doctrină a mântuirii ca dar gratuit pentru cei care îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor. Când i s-a poruncit să renunțe la învățăturile sale „erezie”, el a spus, cu riscul vieții sale: „Dacă nu sunt contrazis și condamnat prin mărturiile Scripturii sau prin argumente clare (deoarece nu cred nici în papă, nici în concilii, fiind evident că acestea au greșit adesea și s-au contrazis), sunt învins de Sfintele Scripturi citate de mine, iar conștiința mea este legată de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retracta nimic, deoarece este nesigur și periculos să faci ceva împotriva conștiinței. Aici stau. Dumnezeu să mă ajute.” 12 Tradiție sau Scriptură. Luther trasase linia Mason-Dixon pentru Reforma protestantă. În 1545, Biserica Catolică a convocat în cele din urmă Conciliul de la Trent în Austria pentru a răspunde la întrebările ridicate de protestanți. Ce va fi, tradiția sau Scriptura? Răspunsul a venit spre finalul întrunirilor. „În cele din urmă, la ultima ședință din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost lăsată deoparte. Arhiepiscopul de Reggio a ținut un discurs în care a declarat deschis că tradiția stă deasupra Scripturii. Autoritatea Bisericii nu putea fi, prin urmare, legată de autoritatea Scripturilor.” 13Ca un baros care lovește o pană într-un bloc de lemn uscat, s-a creat o ruptură care nu a fost niciodată reparată. Dar acum, la aproape patru sute cincizeci de ani mai târziu, papa face apel la reunificare. Și el afirmă cu exactitate că această problemă a Scripturii versus tradiție trebuie rezolvată. Deci, ce este corect? Este Scriptura și tradiția, sau numai Scriptura? Cu siguranță, cea mai bună sursă pentru un răspuns obiectiv la această dilemă este Cuvântul lui Dumnezeu însuși. Ce spune Biblia despre tradiție? Ea ne învață câteva lucruri. În primul rând, tradițiile care sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu trebuie respectate. „De aceea, fraților, stați tari și păstrați tradițiile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2:15). În al doilea rând, nu toate tradițiile sunt plăcute lui Dumnezeu. „Totuși, în zadar Mă cinstesc ei, învățând ca doctrine poruncile oamenilor. … Bine respingeți porunca lui Dumnezeu, ca să păstrați tradiția voastră” (Marcu 7:7–9). Tradițiile care înlocuiesc poruncile lui Dumnezeu sunt o închinare zadarnică. Ele dezvăluie dispreț față de autoritatea lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu a promis să-Și elibereze Biserica de tradițiile nebiblice. „Astfel ați făcut porunca lui Dumnezeu fără efect prin tradiția voastră.” „Orice plantă pe care Tatăl meu ceresc nu a sădit-o va fi smulsă din rădăcini” (Matei 15:6, 13). Nu ne putem baza pe tradițiile oamenilor. Ele sunt adesea un ghid greșit. Și nu este de mirare. Oamenii greșesc. Chiar și atunci când ne străduim din răsputeri, facem greșeli de proporții uriașe.De secole, bisericile protestante susțin că catolicismul urmează numeroase tradiții nebiblice. Este această acuzație corectă? Dacă ești catolic, această întrebare este de două ori mai importantă. Tu îl iubești pe Dumnezeu și dorești să-I faci plăcere. Dar frații tăi în credință spun că multe dintre doctrinele bisericii tale nu se găsesc în Biblie. Chiar și papa tău recunoaște că aceasta este o problemă serioasă care necesită studiu. Și el spune că trebuie rezolvată dacă vrem să răspundem rugăciunii lui Isus pentru unitatea dintre creștini.Prin urmare, vei dori să-ți pui această întrebare foarte importantă. Are Biserica Catolică într-adevăr multe tradiții nebiblice? Da, din păcate are. Poate fi greu de acceptat, dar este adevărat. Cardinalul John Henry Newman a făcut această mărturisire sinceră: „Folosirea templelor, și anume a celor dedicate unor sfinți anume, și împodobite ocazional cu ramuri de copaci; tămâie, lămpi și lumânări; ofrandele votive la vindecarea de boală; apa sfințită; azilurile; zilele și perioadele sfinte, folosirea calendarelor, procesiunile, binecuvântările asupra câmpurilor; veșmintele preoțești, tonsura, inelul în căsătorie, întoarcerea spre est, icoanele apărute mai târziu, poate cântarea ecleziastică și Kyrie Eleison… sunt toate de origine păgână și sfințite prin adoptarea lor în Biserică” (sublinierea mea). 14 Multe doctrine catolice sunt de origine păgână și nu se găsesc în Biblie. Dar, stați puțin. Catolicii nu trebuie să simtă că aceasta este o lovitură neplăcută îndreptată împotriva lor. Aceasta nu este doar o problemă catolică. Și protestanții păstrează multe tradiții nebiblice care contrazic învățăturile clare ale Bibliei. Acest fapt nu a trecut neobservat de unii catolici. Observați următoarea provocare adresată de catolici protestanților, pentru a fi consecvenți cu maxima lor „numai Scriptura”. „Biblia nu conține toate învățăturile religiei creștine și nici nu formulează toate îndatoririle membrilor săi. Luați, de exemplu, chestiunea respectării duminicii, a participării la slujbele divine și a abținerii de la munca servilă inutilă în acea zi, o chestiune pe care vecinii noștri protestanți au pus un mare accent de mulți ani. Permiteți-mi să mă adresez dragului meu cititor necatolic: „Tu crezi că numai Biblia este un ghid sigur în chestiuni religioase. Crezi, de asemenea, că una dintre îndatoririle fundamentale impuse de credința ta creștină este respectarea duminicii. Dar unde vorbește Biblia despre o astfel de obligație? Am citit Biblia de la primul verset din Geneza până la ultimul verset din Apocalipsa și nu am găsit nicio referire la datoria de a sfinți duminica. Ziua menționată în Biblie nu este duminica, prima zi a săptămânii, ci sâmbăta, ultima zi a săptămânii.”Biserica Apostolică [adică Biserica Catolică] a fost cea care … a schimbat respectarea zilei de duminică. … Respectând duminica așa cum o faceți, nu este evident că recunoașteți de fapt insuficiența Bibliei ca singură regulă de credință și conduită religioasă și proclamați nevoia unei autorități de învățătură stabilite divin, pe care, în teorie, o negați?” 15Logica lui John A. O’Brien este evident corectă. Dacă protestanții vor insista ca catolicii să se întoarcă la Biblie, atunci trebuie să facă același lucru. Și cu toții trebuie să ne întoarcem la Biblie – catolici și protestanți. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul fundament adevărat pentru consensul credinței. Catolicii trebuie să înceteze să-și apere poziția conform căreia tradiția și Scriptura au autoritate egală. Iar protestanții trebuie să renunțe la tradițiile lor nebiblice și să trăiască cu adevărat după „fiecare cuvânt” al lui Dumnezeu (Matei 4:4). Cu toții ar trebui să păstrăm Sabatul biblic de sâmbătă, împreună cu toate celelalte învățături ale Cuvântului lui Dumnezeu. Numai dacă noi, creștinii, suntem sinceri cu adevărul lui Dumnezeu, putem spera să avem un impact pozitiv asupra unei lumi necredincioase, spre binele veșnic.

Autoritatea Bisericii

India are o problemă. Ei venerează șobolanii. Iar venerarea lor îi consumă literalmente. Zeci de mii de șobolani invadează anumite orașe. Ei aleargă pe podele, ospătându-se cu orice pot mușca. Șobolanii sunt venerați și adorați în mod special la templul Karni Mata. Aici, creaturile blănoase sar pe platforma unde li se pune mâncare. Ele mănâncă în timp ce preotul le cântă imnuri și bate din chimvale. Acești șobolani bine îngrijiți se reproduc prolific. Și puțini indieni îi vor ucide, temându-se că, făcând acest lucru, vor ucide tovarășul zeului lor. Dar șobolanii au adus ceva mai rău decât mai mulți șobolani. Au adus ciuma. Sute de oameni au murit ca urmare a acestui lucru. Dar, din moment ce indienii nu vor să omoare dăunătorii, ciuma continuă să se răspândească. Problema a ceea ce venerăm este crucială în toate culturile. De aceea, poziția catolică privind autoritatea Bisericii și a papei este atât de sensibilă pentru necatolici. Catehismele catolice învață că autoritatea Bisericii se referă la infailibilitatea papei. „Când papa, în calitatea sa oficială, cu toată autoritatea sa, ca succesor al Sfântului Petru și cap al Bisericii pe pământ, proclamă o doctrină de credință sau de morală obligatorie pentru întreaga Biserică, el este ferit de eroare. Trebuie remarcat că sunt necesare trei condiții: (1) Papa trebuie să vorbească ex cathedra, adică din Catedra lui Petru, în calitatea sa oficială; (2) Decizia trebuie să fie obligatorie pentru întreaga Biserică; (3) Trebuie să se refere la o chestiune de credință sau de morală” (sublinierea mea). 16 Aceste doctrine infailibile ale papei sunt „cu siguranță adevărate și obligatorii în conștiință pentru toți credincioșii”. 17 Deci, ce ar trebui să credem cu privire la autoritatea papei? Catolicii și protestanții trebuie să se întoarcă la Biblie pentru a-și forma opiniile. Aici vom descoperi că Scriptura ne învață că niciun om nu este infailibil. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Chiar și cei care au fost chemați în mod special la slujirea sfântă sunt supuși greșelii. Istoria este o mărturie elocventă a slăbiciunilor liderilor bisericii, inclusiv ale papilor. Chiar apostolul Petru a căzut în păcat de numeroase ori (vezi Matei 16:21–23; Luca 22:54–62 și Galateni 2:11–14). Acum, biserica trebuie să aibă lideri. Dar tot ceea ce ei învață ca adevăr trebuie verificat prin Scriptură. Biblia nu învață niciodată că liderii spirituali au perioade în care vorbesc ex cathedra. Nu există niciun scaun sau birou special de pe care să poată proclama adevărul infailibil. Dar Biblia ne spune să ne punem la încercare liderii prin Cuvânt. Credincioșii din Bereea au fost lăudați pentru că erau „mai nobili decât cei din Tesalonic, în sensul că… cercetau Scripturile zilnic” pentru a vedea dacă învățăturile lui Pavel erau în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17:10, 11).Biblia ne avertizează, de asemenea, împotriva liderilor spirituali care sunt folosiți de Satana pentru a-i rătăci pe mulți. „Din mijlocul vostru se vor ridica oameni care vor vorbi lucruri perverse, ca să atragă ucenicii după ei” (Faptele Apostolilor 20:30). Infailibilitatea este o doctrină periculoasă. Dacă o atribuim vreunui om, ne facem foarte vulnerabili la înșelăciune. Prin urmare, „Iubiților, să nu credeți orice duh, ci să încercați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume” (1 Ioan 4:1). Cum trebuie să „încercăm duhurile”? Isaia 8:20 spune: „La Lege și la mărturie! Dacă nu vorbesc potrivit cu acest cuvânt, este pentru că nu este lumină în ei.” Ei trebuie testați prin Biblie. Când Pavel a avertizat biserica să se ferească de liderii care introduc învățături eronate, el a spus să-i testeze prin Cuvânt. „Și acum, fraților, vă încredințez lui Dumnezeu și Cuvântului harului Său, care are puterea să vă zidească și să vă dea o moștenire printre toți cei sfințiți” (Faptele Apostolilor 20:32, sublinierea mea). Putem fi în siguranță doar dacă verificăm fiecare declarație de adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, papa poate fi un om bun, cu intenții nobile. Cu toate acestea, tot ceea ce spune și susține el trebuie verificat prin Sfânta Biblie. Niciun om nu are infailibilitate necondiționată. Timp de secole, papii au revendicat infailibilitatea ca succesori direcți ai lui Petru, pe care îl consideră primul papă. Dar, potrivit Scripturii, Petru nu a fost stabilit ca papă. El nici măcar nu a fost liderul primelor concilii ale bisericii – Iacov a fost (vezi Faptele Apostolilor 15:1–22). O altă problemă cu papalitatea este că aceasta contravine adevărului lui Dumnezeu. Papii au o mare putere. Oamenii se închină în fața lor. Își mărturisesc păcatele în fața lor. Papi trăiesc în mijlocul unei mari pompe, splendoare și bogății. Ei au fost printre cei mai puternici oameni care au trăit vreodată. Dar când studiem Biblia pentru exemple de oameni ai lui Dumnezeu, găsim un model mult mai umil. Domnul nostru Însuși a învățat că cei care doresc haine bogate și să stea în locuri înalte nu-L urmează (Matei 23:1–12). În mod clar, Biblia nu revendică niciodată pentru liderii bisericii ceea ce papalitatea revendică pentru sine. Prin urmare, papalitatea este o poziție nebiblică. Dacă se dorește atingerea unui consens în credință, atunci toți creștinii vor trebui să se întoarcă la Biblie. Pretențiile făcute cu privire la puterile și drepturile papalității vor trebui renunțate oficial. Fastul și splendoarea ar trebui, de asemenea, schimbate cu exemplul de umilință al lui Isus. Papa a indicat că este dispus să exploreze unele schimbări în funcția papalității. Deși nu promite să renunțe la autoritatea sa supremă asupra bisericii, el a spus că va căuta „să găsească o modalitate de a exercita primatul care, fără a renunța în niciun fel la ceea ce este esențial pentru misiunea sa, este totuși deschisă unei noi situații.” 18 Ce nouă situație ar putea avea în vedere Vaticanul? Președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor din cadrul Vaticanului a sugerat că papa ar putea acționa ca mediator în disputele religioase.Din păcate, se pare că pontiful ia în considerare doar să nu insiste ca protestanții să accepte doctrina infailibilității papale. Ceea ce va accepta el este să fie mediatorul final în disputele doctrinare dintre creștini. Dar acest lucru este încă inacceptabil pentru cei care doresc să-și ia credința din Biblie. Niciun om nu poate pretinde puterea de a avea ultimul cuvânt în materie de doctrină și morală. Fiecare credincios trebuie să studieze Scripturile pentru a determina ce ar vrea Dumnezeu să facă.Când există un punct controversat de doctrină, întrebarea poate fi adusă în fața unei adunări de reprezentanți ai bisericii pentru studiul umil al Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a vedea ce învață cu adevărat Scriptura. Multe minți care lucrează împreună pentru a găsi voia lui Dumnezeu este întotdeauna mult mai sigur decât un singur om care are sarcina de a determina adevărul. Dar chiar și în adunările religioase, vedem slăbiciunea omului. Multe adunări creștine au făcut declarații care contrazic adevărul biblic. Ce ar trebui să facă credincioșii în astfel de cazuri? Ar trebui să urmeze ceea ce învață Biblia. Mulți catolici americani își urmează deja propriile convingeri într-o oarecare măsură. Catolicismul învață oficial că aproape toate formele de control al nașterilor sunt păcat. Dar majoritatea catolicilor americani nu sunt de acord. Prin urmare, și ei neagă autoritatea absolută și infailibilă a papei. Autoritatea bisericii este o chestiune crucială, iar papa are dreptate să o pună în discuție. Dar până când nu va renunța la supremația și primatul papalității, la succesiunea apostolică și la autoritatea Bisericii de a fi singurul interpret al Scripturii, nu se poate ajunge la unitate cu acei credincioși care doresc să rămână fideli Bibliei. Creștinismul nu se poate uni în jurul unui om falibil, oricât de nobil ar fi acesta. Numai dacă ne supunem cu umilință lui Dumnezeu și Cuvântului Său vom putea să ne unim.

Hirotonirea preoților

Ajungem acum la a treia doctrină identificată de Papa Ioan Paul al II-lea. Ce învață Biserica Catolică despre hirotonirea preoților? Învățătura oficială catolică este că preoții sunt hirotoniți pentru a avea puterea de a ierta păcatele. 19 Unii catolici americani ar putea să nu fie de acord cu această afirmație. Este posibil ca ei să nu cunoască sincer această doctrină. Cu toate acestea, este adevărată. Iată câteva fragmente din surse catolice oficiale.Un preot autorizat … [spune] cuvintele «Te iert de păcatele tale». … Toți episcopii și preoții au puterea de a ierta păcatele sau de a le absolvi.” 20 „Cine are puterea de a ierta păcatele astăzi? Toți episcopii și preoții Bisericii Catolice pot ierta păcatele. … Ce trebuie să faci pentru ca păcatele tale să fie iertate? Trebuie să-ți pară sincer rău pentru ele și să le mărturisești unui preot catolic.” 21 Uneori, catolicii americani apără spovada comparând-o cu vizita la un consilier sau psiholog. Ei susțin că preotul nu iartă de fapt păcatele, ci joacă pur și simplu rolul unui consilier. Cu toate acestea, când papa vorbește despre preoți, el se referă la poziția oficială catolică și nu la versiunea „coruptă”, americanizată. Biserica încearcă să-și clarifice învățătura oficială în catehismele sale. „Preotul se roagă doar ca păcatele tale să fie iertate? Nu, acționând ca instrument al lui Dumnezeu și slujitor hirotonit, el iartă cu adevărat păcatele.” 22 „Aceasta nu este o simplă repetare ritualică sau un exercițiu psihologic.” 23 „Preotul îți iartă cu adevărat păcatele? … preotul îți iartă cu adevărat păcatele. Preotul nu doar „îți alungă” păcatele prin rugăciune.” 24 Această învățătură catolică se bazează pe Ioan 20:23: „Celor cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și celor cărora le veți reține păcatele, le vor fi reținute.” O înțelegere corectă a acestui verset necesită citirea contextului. Înainte de a le vorbi ucenicilor despre iertarea păcatelor, Isus a spus: „Așa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot așa vă trimit și Eu pe voi.” Ucenicii trebuiau să meargă în lume într-un mod similar cu cel în care Isus a fost trimis în lumea noastră. Cum L-a trimis Tatăl pe Isus în lumea noastră? Isus a spus: „Căci Eu n-am vorbit din Mine însumi; ci Tatăl, care M-a trimis, Mi-a poruncit ce să spun și ce să vorbesc” (Ioan 12:49). „Eu nu fac nimic de la mine însumi; ci, așa cum m-a învățat Tatăl meu, așa vorbesc aceste lucruri” (Ioan 8:28). „Eu am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 6:38). Isus a fost trimis nu pentru a rosti propriile Sale cuvinte, pentru a preda propria Sa doctrină sau pentru a face voia Sa. El a venit să rostească cuvântul și voia Tatălui și și-a trimis ucenicii să facă la fel. Ca niște ambasadori, ucenicii trebuiau să le vorbească altora despre voia și cuvântul Persoanei pe care o reprezentau. „Dumnezeu… ne-a dat slujba împăcării; adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându-le păcatele lor; și ne-a încredințat cuvântul împăcării. Acum, noi suntem ambasadori pentru Hristos, ca și cum Dumnezeu v-ar implora prin noi; vă rugăm în locul lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:18–20, sublinierea mea). Observați că puterea de a ierta efectiv păcatele nu a fost dată ucenicilor ca preoți, ci doar cuvântul împăcării ca ambasadori. Slujitorii și credincioșii pot transmite doar cuvântul adevărului că Isus a împăcat păcătosul cu Sine, dacă aceștia mărturisesc și cred în Domnul Isus Hristos. Avem dreptul să invităm și să îndemnăm oamenii, în numele lui Isus, să vină la El. Dar capacitatea efectivă de a citi inima și de a acorda iertarea este ceva ce numai Atotputernicul poate face. Deci, cum se face că „pe oricine îi iertați păcatele, acestea sunt iertate”? Ori de câte ori un necredincios nu acceptă chemarea la pocăință a unui credincios, atunci noi i-am făcut să-și păstreze păcatele. „Cine știe să facă binele și nu-l face, păcătuiește” (1 Iacov 4:17). „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat; dar acum ziceți: «Vedem»; de aceea păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:41). Păcatul rămâne și este păstrat atunci când un păcătos a întâlnit adevărul și a refuzat să se pocăiască și să-l accepte. Așadar, când ucenicii au dus adevărul oamenilor și aceștia au refuzat să-l accepte, păcatele lor au fost păstrate. „Dacă n-aș fi venit și n-aș fi vorbit cu ei, n-ar fi avut păcat; dar acum n-au nici o scuză pentru păcatul lor” (Ioan 15:22). „Și oricine nu vă va primi și nu vă va asculta cuvintele, când veți ieși din casa aceea sau din cetatea aceea, să vă scuturați praful de pe picioare. Adevărat vă spun că va fi mai ușor de suportat pentru țara Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât pentru cetatea aceea” (Matei 10:14, 15). Pe de altă parte, dacă oamenii acceptă vestea bună a mântuirii în Hristos, atunci păcatele lor sunt iertate de Dumnezeu. Omul se află pe un teren periculos când încearcă să uzurpe prerogativele lui Dumnezeu. Nimeni nu ar trebui să rostească vreodată cuvintele folosite de preoți în sacramentul catolic al pocăinței: „Te iert de păcatele tale.” Numai Dumnezeu poate ierta păcatul. „Cine este acesta care rostește blasfemii? Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” (Luca 5:21)? „Blasfemie”, o numește Biblia. Un limbaj puternic pe care ar fi bine să-l ținem minte! Păcatul cere ca pedeapsa cu moartea să fie plătită. Ori de câte ori păcătuim și ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu, Isus aplică sângele morții Sale de pe cruce în contul nostru. Numai El poate citi inima și aplica sângele în consecință. Noi nu avem această putere. Nu știm dacă o persoană este cu adevărat sinceră și dorește transformarea. Îi judecăm greșit pe ceilalți tot timpul. Există un pericol în a accepta oamenii ca mijlocitori ai noștri înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu recunoaște un singur Mijlocitor. „Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). Este o îndrăzneală ca oamenii să ia locul acestui Mijlocitor. Aceasta înseamnă a încerca să iei locul lui Isus și al lui Dumnezeu. Și niciun creștin catolic sau protestant bun nu dorește ca acest lucru să se întâmple. Nu se găsește nicio indicație în relatarea biblică că apostolii și-ar fi exercitat autoritatea presupusă a fi conferită lor pentru a ierta păcatele. Cu siguranță ar fi făcut-o dacă ar fi înțeles cuvintele lui Isus în maniera în care le învață Biserica Catolică. Nici Biblia nu face referire la confesionalul Bisericii Catolice. Nu există nicio mențiune despre păcătoși care să se fi dus la apostoli pentru a-și mărturisi păcatele și a primi iertarea. Cu toate acestea, citim numeroase exemple în care ucenicii îndrumau oamenii către Dumnezeu pentru iertare. „Pocăiește-te, dar, de această răutate a ta și roagă-te lui Dumnezeu, ca poate să ți se ierte gândul inimii tale” (Faptele Apostolilor 8:22, sublinierea mea). Celibatul este asociat cu hirotonirea preotului. Conform catehismului catolic, „Baza celibatului clerical este exemplul lui Hristos și al apostolilor Săi.” 25 Oare Biblia învață cu adevărat că preoții trebuie să rămână necăsătoriți și celibatari pe viață? Desigur, Isus a fost celibatar. Dar El nu a poruncit acest lucru tuturor celor care ar trebui să-L urmeze în slujire. El l-a chemat pe Petru să fie apostol, iar Petru era căsătorit. „Soacra [lui Petru] zăcea bolnavă de febră” (Marcu 1:30). Deși este recomandat celor care îl aleg, celibatul nu este o cerință pentru slujire. Isus spune că sunt unii care „s-au făcut eunuci pentru Împărăția cerurilor. Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă” (Matei 19:12). Apostolul Pavel a recomandat cu tărie celibatul. El l-a văzut ca o oportunitate de a se ocupa numai de lucrurile lui Dumnezeu (1 Corinteni 7:32). Dar el spune, de asemenea, că aceasta este opinia lui și nu o poruncă directă de la Dumnezeu. „Spun aceasta cu permisiune, nu ca o poruncă” (1 Corinteni 7:6). Mai mult, Pavel nu a interzis căsătoria. „Dacă te căsătorești, nu păcătuiești; și dacă o fecioară se căsătorește, nu păcătuiește” (1 Corinteni 7:28). Poziția catolică nu este la fel de flexibilă ca cea a lui Pavel. „Conform legii bisericești, un preot catolic din Biserica occidentală este obligat să ducă o viață de celibat [fără căsătorie].” 26 Dilema în care se află papa este că el interzice ceea ce Dumnezeu permite în mod clar. Mulți catolici, recunoscând acest lucru, încearcă să convingă Biserica să schimbe această învățătură. Dar papa a indicat că aceasta nu se va schimba. O biserică din Georgia a instalat odată clopote care să cânte imnuri prin difuzoare, pentru ca locuitorii orașului să le audă în timpul cinei. În fiecare seară, clopotele cântau cu fidelitate muzica lor dulce. Dar un crescător de curcani din apropiere nu era liniștit de acest sunet. Se părea că clopotele îi deranjau curcanii în timpul hrănirii de seară. Păsările pur și simplu nu mâncau cât timp se auzea muzica și nu se îngrășau pentru piață. Discuțiile dintre crescătorul de curcani și biserică s-au deteriorat. În scurt timp, lucrurile au luat o turnură urâtă. Crescătorul a încercat să reducă la tăcere difuzorul de pe clopotniță trăgând în el. Ca represalii, membrii bisericii s-au furișat noaptea în țarcurile de curcani, speriind păsările și dându-le încă un motiv să nu mănânce. Abia după ce păsările au suferit o cădere nervoasă completă și clopotnița bisericii a fost ciuruită de găuri de gloanțe, cele două părți au ajuns în sfârșit la un acord care a satisfăcut nevoile ambelor. Biserica a sunat clopotele la o oră diferită, iar fermierul a declarat încetarea focului. 27 Rezolvarea diferențelor doctrinare nu trebuie să devină o ceartă cu strigăte și cu siguranță nu o ceartă cu împușcături. Atât papa, cât și protestanții sunt de acord că doctrina catolică privind hirotonisirea preoților trebuie rezolvată. Și aceasta trebuie făcută în lumina adevărului biblic. Învățăturile privind capacitatea preotului de a ierta păcatele, succesiunea apostolică și celibatul vor trebui schimbate radical pentru a intra în armonie cu Biblia. Acesta este singurul lucru înțelept de făcut dacă vrem să răspundem rugăciunii lui Isus pentru unitatea creștină.

Euharistia

O familie din Amman, Iordania, a avut patru copii. Fiecare certificat de naștere indica faptul că copilul era fată. Și timp de 13 ani, familia a crezut acest lucru. Dar când cel mai mare copil a ajuns la pubertate, „ea” a început să prezinte caracteristici masculine. „Fata” adolescentă a început să aibă păr pe față, i s-a schimbat vocea și a dezvoltat un fizic masculin. Medicii care l-au examinat pe Mohammed l-au diagnosticat cu o anomalie genetică rară care îl făcea să pară femeie, când, de fapt, era bărbat. Se pare că, în timpul dezvoltării sale în uter, organele sale masculine nu au coborât niciodată. Cei trei frați mai mici ai lui Mohammed au fost, de asemenea, diagnosticați cu aceeași anomalie. Din fericire, toți copiii au fost operați cu succes și sunt acum băieți. Ziua transformării lor a fost una de mare sărbătoare. Fetele, transformate acum în băieți, și-au tăiat părul lung, și-au scos bijuteriile și au purtat pijamale de băieți. Iar bunica lor, Fatima Netasha, plină de bucurie, a spus: „Aveam șase nepoate și doi nepoți, iar acum am șase nepoți și două nepoate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și doctorului.” 28 Uneori lucrurile nu sunt așa cum par. Acesta este esența controversei privind Euharistia, sau Cina Domnului. Protestanții consideră pâinea și sucul de struguri ca simboluri ale trupului și sângelui lui Isus. Dar, conform învățăturii catolice, pâinea și vinul nu sunt ceea ce par a fi – simplă pâine și vin. În schimb, ele sunt literalmente trupul, sângele și persoana reală a lui Isus. Învățătura oficială catolică este neechivocă. „Euharistia este un sacrament care conține în mod real, adevărat și substanțial trupul și sângele, sufletul și divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos sub înfățișarea pâinii și a vinului.” 29 „După consacrare, acest semn conține întregul Hristos, trupul și sângele Lui, sufletul și divinitatea Lui.” 30 „Hristos este prezent în Euharistie… cu toate proprietățile sale fizice, mâini și picioare și cap și inimă umană. El este prezent cu sufletul său uman, cu gândurile, dorințele și afecțiunile sale umane.” 31 O altă diferență între credințele catolice și protestante este cea a relevanței. Protestanții privesc slujba ca pe un ritual sfânt la care oamenii participă voluntar. Cu toate acestea, Biserica Catolică învață că „Euharistia este necesară pentru mântuire.” 32 Acest lucru se datorează viziunii lor că beneficiile crucii pot fi obținute numai prin împărtășirea trupului „literal” al lui Isus, așa cum se găsește în pâine. Urmați acest raționament până la concluzia sa logică. Singura pâine care poate fi trupul lui Isus este pâinea care a primit rugăciunea specială și binecuvântarea preotului catolic. Fără preot înseamnă că pâinea nu se transformă în trupul lui Hristos. Fără trupul lui Hristos nu există mântuire. Un pastor protestant nu poate face ceea ce poate face preotul catolic cu pâinea. Numai preotul are puterea conferită lui de a-I porunci lui Dumnezeu să coboare din cer și să intre în pâine. Prin urmare, dacă oamenii vor să fie mântuiți, trebuie să meargă la o biserică catolică pentru a primi Euharistia. Mai mult, pentru a primi Euharistia, trebuie mai întâi să devină catolici. „Persoana care primește instruire în vederea aderării depline la Biserica Catolică ar trebui să participe la Liturghie, dar nu poate primi Sfânta Împărtășanie.” 33 Ce a vrut să spună Isus când a spus în Matei 26:26–28: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu. … Beți-l cu toții; căci acesta este sângele Meu”? A vrut El să spună cu adevărat că trupul și sângele Său literal erau prezente în pâine și vin? Ucenicii știau că nu la asta se referea El. Îl auziseră vorbind astfel și înainte. Isus a spus odată: „Eu sunt pâinea vie care a coborât din cer; dacă cineva mănâncă din această pâine, va trăi veșnic; și pâinea pe care o voi da este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii. … Dacă nu mâncați trupul Fiului omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi” (Ioan 6:51–53). În acea zi, mulți dintre cei care au ascultat au interpretat cuvintele lui Isus foarte literal. Ei au crezut că El propovăduia mântuirea prin canibalism. Au fost șocați. Isus le cunoștea gândurile, așa că a clarificat ce a vrut să spună. „Duhul este cel care dă viață; carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le spun sunt duh și sunt viață” (Ioan 6:63). Isus spune că viața Sa este conținută în cuvintele Sale. A mânca Cuvântul Său înseamnă a citi și a medita asupra sensului său. Când aplicăm învățăturile lui Isus în viața noastră, atunci am mâncat cu adevărat Cuvântul Său. Învățătura catolică despre Euharistie omite acest aspect. În schimb, ceea ce Isus intenționează să fie spiritual este luat literal. Un alt punct controversat privind Euharistia se referă la vin. În slujba de împărtășanie catolică, numai preoții îl beau. Această învățătură a intrat în Biserică la Conciliul de la Constanta, 1414–1418 d.Hr., și nu este predată în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Isus a luat paharul, l-a dat tuturor celor prezenți, spunând: „Acest pahar este Noul Legământ în sângele Meu; faceți aceasta, ori de câte ori îl beți, în amintirea Mea” (1 Corinteni 11:25, sublinierea mea; vezi și Matei 26:27, 28). Binecuvântarea acestei slujbe este pentru fiecare credincios, nu doar pentru preoți. Da, papa are din nou dreptate. Euharistia trebuie studiată. Imaginați-vă ce binecuvântări pot veni asupra creștinismului dacă ne întoarcem cu toții la adevărul biblic. Uniți în învățăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, putem fi o mărturie puternică pentru necredincioși. Dar înainte de a ajunge la unitate, trebuie să rezolvăm și o altă diferență doctrinară pe care papa a spus că trebuie rezolvată – Fecioara Maria.

Fecioara Maria

Emisiunea „The Lawrence Welk Show” a avut premiera televizată în 1955 și l-a propulsat pe Welk în ceea ce revista Life a numit „cel mai popular muzician din istoria Statelor Unite”. Dar lucrurile nu au fost întotdeauna atât de roz pentru Lawrence Welk. Odată, după ce a cântat la acordeon pentru un dans, a auzit unul dintre membrii formației remarcând: „L-ai văzut pe acordeonistul ăla? Dacă ar trebui să cânt în fiecare seară cu el, m-aș întoarce să servesc sucuri.” 34 La acea vreme, părea că Welk ar putea fi un eșec, dar a continuat să cânte și a obținut în cele din urmă propriul său show de televiziune. Deși mulți l-ar considera un muzician mediocru, 40 de milioane de oameni se uitau cu fidelitate la programul său în fiecare sâmbătă seara. Un public destul de mare pentru un muzician obișnuit! Pentru mulți creștini, Maria, deși extrem de binecuvântată să fie mama lui Isus, era totuși doar un om obișnuit. În Biserica Catolică, însă, ea „este cinstită și iubită doar după Dumnezeu Însuși”. 35 Deoarece papa este pe deplin conștient că această venerație pentru Maria este un obstacol major pe calea spre unitate, el a pus-o pe lista de discuții. Iar protestanții au câteva motive foarte bune să ridice obiecții față de această credință catolică. Biblia spune foarte clar că Isus este Mântuitorul nostru. Nicio altă persoană nu poate ispăși păcatele noastre. Așadar, numai lui Dumnezeu ar trebui să ne rugăm. Isus este „Cel care stă chiar la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8:34). Cu toate acestea, catehismele catolice conțin numeroase rugăciuni adresate Mariei, implorând-o să mijlocească pentru păcatele noastre. Foarte populara rugăciune „Bucură-te, Marie” spune: „Sfântă Marie, Maica Domnului, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre.” 36 Rugăciunea „Bucură-te, Regină sfântă” se adresează Mariei ca mijlocitoare a omenirii. „Bucură-te, Regină sfântă, Mamă a Milostivirii, viața noastră, dulceața noastră și speranța noastră! Către tine strigăm, noi, sărmanii copii ai Evei, alungați; către tine ne îndreptăm suspinele, plângând și jelit în această vale a lacrimilor! Întoarce, dar, Mijlocitoare plină de îndurare, ochii tăi milostivi spre noi și, după această exilare a noastră, arată-ne pe Isus, rodul binecuvântat al pântecelui tău. … O, dulce Fecioară Maria! Roagă-te pentru noi, o, sfântă Maică a lui Dumnezeu. Ca să fim vrednici de promisiunile lui Hristos.” 37 Biblia, însă, spune că nu există alt mijlocitor pentru om în afară de Isus. „Avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos, cel neprihănit” (1 Ioan 2:1).A doua problemă cu doctrina catolică despre Maria se numește Concepția Imaculată. Aceasta învață că Maria a fost „concepută fără păcat”. 38 „Nu numai că era liberă de cea mai mică pată de păcat actual, dar, printr-un miracol singular al harului divin, era liberă și de păcatul originar, cu care toți ceilalți copii ai lui Adam se nasc în această lume. Era cu totul potrivit ca ea… să nu fie pătată nici măcar de acea umbră ușoară a căderii lui Adam. Numai ei, dintre toți membrii neamului, i s-a acordat această imunitate singulară… Concepția fără de păcat [se referă]… la concepția Mariei în pântecele mamei sale fără pata păcatului originar.” 39 Din păcate, această învățătură nu găsește niciun sprijin în Biblie. Ea a fost proclamată abia recent, în 1854, ca dogmă a credinței catolice. 40 Biblia declară fără echivoc că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). O singură persoană a trăit vreodată o viață perfect fără păcat – Isus. El „a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Deci, de ce învață Biserica Catolică că Maria nu a păcătuit niciodată? Pur și simplu pentru că, dacă Isus era fără păcat, atunci ei consideră că și mama Lui trebuia să fie fără păcat. Dar este o greșeală să presupunem că, doar pentru că mama lui Isus era păcătoasă, El trebuia să se nască păcătos. Vedeți voi, Isus a primit de la mama Sa un trup „asemănător cu trupul păcătos” (Romani 8:3). Dar El a primit de la Tatăl Său un duh și o minte divine. Trupul lui Isus, degradat de efectele a patru mii de ani de păcat, nu I-a controlat acțiunile și nu I-a pătat caracterul. Deși trupul Său păcătos a oferit o rampă de lansare pentru ispită, natura Sa divină s-a îndepărtat de ea. El a ales să nu dea ascultare nici măcar celei mai mici șoapte a ispitei. Prin urmare, El a fost fără păcat. Dacă Isus s-ar fi născut dintr-o mamă fără păcat, atunci El nu ar fi putut fi Mântuitorul plin de compasiune care este. Tocmai pentru că a primit „asemănarea trupului păcătos” de la Maria, El este „împărtășitor al slăbiciunilor noastre” (Evrei 4:15). El este Mijlocitorul și Preotul nostru ceresc tocmai datorită acestui fapt. El ne înțelege pentru că a fost ispitit în trupul Său. „De aceea trebuia să fie în toate lucrurile făcut asemenea fraților Săi, ca să fie un mare preot milostiv și credincios în lucrurile care țin de Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Căci, întrucât El Însuși a suferit fiind ispitit, El este în stare să ajute pe cei care sunt ispitiți” (Evrei 2:17, 18). Neprihănita Zămislire ascunde compasiunea lui Isus. De aceea, Maria este adesea rugată ca mijlocitoare și mijlocitoare. Catehismele catolice o descriu ca pe una care ne înțelege slăbiciunile mai bine decât Hristos. „Ea este Mama noastră, apropiată și dragă nouă, iubindu-ne cu toată căldura iubirii unei mame. Așa cum copilul mic, speriat de umbrele nopții, găsește siguranță în brațele mamei sale, tot așa și noi, în vreme de ispită, vom găsi un refugiu sigur fugind în brațele întinse ale Mariei, Mama noastră. Dacă vom strânge doar mâna iubitoare a Mamei noastre, întinsă să ne ajute în orice pericol, pașii noștri nesiguri vor fi călăuziți în siguranță către acea scară de aur pe treptele căreia vom urca pas cu pas, până la tronul Fiului și Mântuitorului ei, Iisus Hristos.” 41Învățătura catolică privind Adormirea Maicii Domnului este un alt motiv de îngrijorare. Aceasta declară că Maria a fost luată la cer înainte ca trupul ei să se descompună în mormânt. „Era cu totul potrivit ca trupul Maicii lui Dumnezeu, castă și Neprihănită, să nu fie lăsat să se descompună și să putrezească, ci să fie ridicat la cer.” 42 Având în vedere procesul de înmormântare din vremurile biblice, acest lucru ar fi trebuit să se întâmple foarte curând după moartea ei. La patru zile după moartea lui Lazăr, surorile lui se așteptau ca trupul său mort să fie descompus. „Până atunci mirosea deja, căci era mort de patru zile” (Ioan 11:39). Prin urmare, conform învățăturii catolice, pentru ca Maria să nu „suferă descompunerea și putrefacția”, trebuie să concluzionăm că a fost ridicată la cer în termen de patru zile. Din nou, Biblia nu învață acest lucru. Este o doctrină nouă a Bisericii Catolice. „Această credință… a fost definită oficial ca dogmă a Bisericii Universale de către Papa Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950.” 43 În schimb, Biblia declară că toți cei care mor merg în mormânt să doarmă în țărână până la întoarcerea lui Hristos. „Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi, unii pentru viața veșnică, iar alții pentru rușine și dispreț veșnic” (Daniel 12:2; vezi și Eclesiastul 9:5, 10; Psalmii 146:4; 13:3). Catolicii trebuie să-și reexamineze doctrinele referitoare la Maria. Creștinii catolici buni, care îl iubesc pe Dumnezeu și care au fost învățați să aibă o atașare emoțională față de Maria, pot găsi dificilă obiectivitatea. Dar dacă îl vor păstra pe Isus pe primul loc în inimile și mințile lor, vor putea elimina această doctrină nebiblică din rugăciunile și viețile lor. Și vor fi infinit mai binecuvântați. Toată dragostea și devotamentul pe care le-au simțit pentru Maria vor fi acum disponibile pentru Mântuitorul. Aici vor găsi o experiență mai bogată și mai plină, cu mult peste orice au cunoscut până acum.

Concluzie

Un pastor presbiterian s-a descris pe sine ca fiind „un presbiterian din cauza unui cutremur”. Vedeți voi, cu ani în urmă, bunica lui s-a mutat din Iowa în California. Nu a trecut mult timp până când pastorul presbiterian local a sunat-o pentru a o invita să frecventeze biserica lui. „Sunt baptistă”, a spus bunica lui, „și va fi nevoie de o intervenție divină ca să mă facă să mă schimb”. În mod remarcabil, chiar în acel moment un cutremur a zguduit casa. Această fată de la fermă din câmpiile din Iowa nu mai simțise niciodată așa ceva. Tremurând, i-a spus pastorului: „Mă voi alătura.” Creștinii își aleg uneori apartenența la o biserică din motive ciudate. Dar odată ce și-au găsit o biserică care să le fie ca un cămin, majoritatea oamenilor se agață de ea cu tenacitate. „M-am născut membru al acestei biserici și voi muri membru al ei”, este uneori deviza. Deși este bine să ne agățăm de credința noastră creștină, trebuie să fim mai deschiși la schimbarea denominațională dacă vrem vreodată să răspundem rugăciunii lui Isus ca poporul Său să fie unul. Toți creștinii trebuie să se străduiască pentru unitate. Dar trebuie să ne unim pe platforma adevărului biblic. Orice altceva decât aderarea sinceră la adevăr minimizează învățăturile Scripturii pentru a justifica tradițiile foarte prețuite ale fiecărei denominațiuni. Este bine că papa mărturisește păcatele și erorile bisericii sale. Protestanții trebuie să facă același lucru. Dar apoi trebuie să mergem cu toții dincolo de mărturisire. Trebuie să existe o schimbare. Trebuie să renunțăm la orice doctrină și practică care nu este în armonie cu Scriptura. Acest lucru nu va fi ușor. S-ar putea să ne simțim puțin ca fermierul care era într-o zi pe tractorul său când a trecut peste câteva movile de popândăi. Pământul s-a surpat sub roata sa și tractorul s-a răsturnat. Din fericire, el a suferit doar câteva vânătăi în urma accidentului. Soția sa a răsuflat ușurată când a auzit de întâlnirea lui cu pericolul și i-a spus: „Dragule, Domnul a fost cu siguranță cu tine.” Privindu-și vânătăile, fermierul a răspuns: „Păi, dacă a fost, cu siguranță a avut parte de o călătorie dură.” Uneori ne putem simți ca și cum Domnul ne-ar duce într-o călătorie dură. Întoarcerea la adevărul biblic și renunțarea la opiniile dragi și la doctrinele nebiblice pot părea dureroase. Cu toții avem o provocare specială în fața noastră. În ciuda durerii personale pe care o putem simți, trebuie să ne urmăm dragostea pentru Isus într-o ascultare mai deplină de Cuvântul Său. Nici protestanții, nici catolicii să nu se lase seduși de vreun aranjament sub steagul unității care compromite Biblia. Nimeni nu ar trebui să cedeze în această privință. Sute de mii de bărbați, femei, băieți și fete și-au vărsat sângele în vremurile de demult pentru că nu au vrut să facă compromisuri. Dacă abandonăm adevărul acum, vom călca prin sângele acestor dragi credincioși care au ales moartea în locul compromisului. Dumnezeu Își reunește poporul. Cei care trăiesc conform tuturor învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu sunt numiți „rămășița” în Biblie. „Balaurul s-a mâniat pe femeie și s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzește poruncile lui Dumnezeu și are mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). Poporul rămășiței lui Dumnezeu este identificat prin fidelitatea față de poruncile Sale și adevărul biblic. Oameni din toate mediile religioase se vor uni în cele din urmă pentru a forma acest grup loial care Îl iubește pe Isus mai presus de toate. Deci, cum îți poți asigura locul în această rămășiță? Urmărește neîncetat adevărul biblic. Apoi ascultă-l cu aceeași înfocare. Și fă-o pentru că Îl iubești pe Isus. Pe măsură ce fiecare dintre noi este credincios Cuvântului lui Dumnezeu, putem participa la împlinirea acestei profeții. Atunci putem avea cu adevărat o biserică mondială fără compromisuri, care răspunde rugăciunii lui Isus pentru unitate.Note de subsol1 Alan Abramsky, Life in These United States, Reader’s Digest, ianuarie 1996, p. 60.2 Jack Kelley, „Pope Asks Forgiveness of Church’s Sins”, USA Today, 22 mai 1995.3 Ibid.4 „Orientale Lumen” a Papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare din 2 mai 1995. (Citată în „Pope Wants To Forgive, Forget Schism With Eastern Churches”, San Francisco Chronicle, 3 mai 1995, pagina A11.)5 Kelley, USA Today, 22 mai 1995.6 „Orientale Lumen” a Papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare din 2 mai 1995.7 Papa Ioan Paul al II-lea, „Ut Unum Sint”.8 Papa Ioan Paul al II-lea, Trecând pragul speranței (New York: Alfred A. Knopf, 1994), p. 151.9 Kelley, USA Today, 22 mai 1995.10 Papa Ioan Paul al II-lea, „Ut Unum Sint”.11 John A. Hardon, S.J., The Question and Answer Catholic Catechism (Garden City, NY: Image Books, 1981), p. 37.12 Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. 6, p. 306.13 Heinrich Julius Holtzmann, Kanon und Tradition („Canon și tradiție”), (Ludwigsburg: Druck und Verlad Von Ferd. Riehm, 1859), p. 263.14 John Henry Newman, Un eseu despre dezvoltarea doctrinei creștine, (Londra: Longmans, Green & Company, 1906), pp. 372, 373.15 Pr. John A. O’Brien, Credința a milioane de oameni, (Huntington, IN: Our Sunday Visitor, Inc., 1974), ediție revizuită, pp. 136, 137.16 Ibid., pp. 110, 111.17 John A. Hardon, S.J., Catehismul catolic sub formă de întrebări și răspunsuri, p. 101.18 Papa Ioan Paul al II-lea, „Ut Unum Sint”.19 Părintele Gerald Williams, Catehismul catolic contemporan, (Des Plaines, IL: Fare, Inc., 1973), p. 156.20 John A. Hardon, S.J., Catehismul catolic sub formă de întrebări și răspunsuri, p. 264.21 Pr. William J. Cogan, Un catehism pentru adulți, (Chicago, IL: Adult Catechetical Teaching Aids Foundation, 1975), p. 78.22 Ibid.23 Ibid., p. 80.24 Pr. John P. Scholl, Un nou catehism al credinței catolice, (Des Plaines, IL: Fare, Inc., revizuit în 1978), p. 62.25 John A. Hardon, S.J., Catehismul catolic sub formă de întrebări și răspunsuri, p. 294.26 Părintele Gerald Williams, Catehismul catolic contemporan, p. 158.27 Lewis Grizzard, Chili Dawgs latră mereu noaptea, (New York: Villard Books, 1989), p. 53.28 Megan Goldin, The Sacramento Bee, 28 august 1995, p. A6.29 John A. Hardon, S.J., Catehismul catolic sub formă de întrebări și răspunsuri, p. 244.30 Ibid., p. 245.31 Ibid., p. 246.32 Ibid., p. 245.33 Părintele Gerald Williams, Catehismul catolic contemporan, p. 123.34 Ian Frazier, Great Plains (New York: Farrar/ Straus/Giroux, 1989), pp. 67–69.35 Pr. John A. O’Brien, Credința a milioane de oameni, p. 365.36 Pr. William J. Cogan, Un catehism pentru adulți, p. 140.37 Ibid.38 John A. Hardon, S.J., Catehismul catolic sub formă de întrebări și răspunsuri, p. 321.39 Pr. John A. O’Brien, Credința a milioane de oameni, pp. 367, 368.40 Ibid., p. 368.41 Ibid., pp. 372, 373.42 Ibid., p. 368.43 Ibid.