Ar trebui părinții necredincioși să mintă în legătură cu Dumnezeu?

Părinții atei primesc sfaturi dure din partea unui psihanalist care a publicat recent un articol despre religie și creșterea copiilor în The Wall Street Journal, unul dintre ziarele cu cel mai mare tiraj din America:

Pur și simplu mințiți.

Erica Komisar, autoarea cărții Being There: Why Prioritizing Motherhood in the First Three Years Matters, le spune cititorilor: „Părinții mă întreabă adesea: «Cum să vorbesc cu copilul meu despre moarte dacă nu cred în Dumnezeu sau în rai?» Răspunsul meu este întotdeauna același: «Minteți.»”

Doamna Komisar nu promovează minciuna ca principiu general; mai degrabă, ea pledează pentru „transmiterea” tradițiilor religioase pentru a ajuta copiii să facă față unei lumi pline de stres.

Ea scrie: „Copiii sau adolescenții care au declarat că participă la o slujbă religioasă cel puțin o dată pe săptămână au obținut scoruri mai mari la măsurătorile de bunăstare psihologică și au prezentat un risc mai mic de boli mintale. Participarea săptămânală a fost asociată cu rate mai mari de voluntariat, un sentiment de misiune, iertare și probabilități mai mici de consum de droguri și inițiere sexuală precoce.”

Realismul este supraestimat?

Având în vedere scăderea cu 20% a frecvenței la slujbele săptămânale în ultimii ani și faptul că aproape jumătate dintre adulții sub 30 de ani nu cred în Dumnezeu, doamna Komisar este îngrijorată. Din experiența sa, a fi crescut fără religie are implicații negative pentru copii și pentru societate. Ea afirmă: „Nihilismul este un teren propice pentru anxietate și depresie, iar a fi «realist» este supraestimat. Credința în Dumnezeu – într-o figură protectoare și călăuzitoare pe care să te bazezi când vremurile sunt grele – este unul dintre cele mai bune tipuri de sprijin pentru copii într-o lume din ce în ce mai pesimistă.”

Citind argumentele doamnei Komisar în favoarea participării religioase, nu putem fi siguri că ea vorbește la fel de serios despre minciună pe cât sugerează titlul articolului. Ea pledează convingător pentru valorile pozitive ale apartenenței religioase, bazându-se pe propria sa practică a iudaismului. Credința, spune ea, i-a învățat pe copiii ei valoarea de a se aduna cu alții, de a păstra liniștea și de a cânta rugăciuni împreună ca „un tampon împotriva goliciunii culturii moderne”.

De asemenea, aceasta a oferit un model pentru slujirea comunității în ansamblu. Numind o astfel de slujire o „activitate sacră”, ea observă: „Unul dintre fiii mei gătește pentru adăpostul pentru persoanele fără adăpost al templului nostru. Celălalt face voluntariat la o închisoare, în timp ce fiica mea ajută la un adăpost pentru animale.”

Dar argumentul cel mai sincer al doamnei Komisar, se pare, este ceea ce ea crede că credința va face pentru copiii și tinerii care participă: „Astăzi, Statele Unite sunt un loc competitiv, înfricoșător și stresant, care idealizează perfecționismul, materialismul, egoismul și conexiunea virtuală în detrimentul celei umane reale. Religia este cel mai bun bastion împotriva acestui tip de societate. Credința și practica spirituală întăresc bunătatea colectivă, empatia, recunoștința și conexiunea reală.”

Societatea modernă este periculoasă pentru copii

Este dificil să contrazici beneficiile menționate de doamna Komisar sau ideea că nihilismul bântuie aproape fiecare colț al societății moderne. Alienarea în rândul tinerilor ar putea fi la un nivel record, după cum o demonstrează creșterea comportamentului antisocial și a comportamentelor riscante, inclusiv consumul de droguri, vapingul și consumul de alcool de către minori. Poveștile recurente despre tineri – uneori preadolescenți – care sunt ademeniți să călătorească sute sau mii de kilometri pentru a se întâlni cu un „prieten” online care se dovedește a fi un prădător sexual vorbesc despre izolarea și singurătatea pe care o simt mulți copii și adolescenți.

Este la fel de adevărat că participarea sinceră la o comunitate de cult poate face bine unei familii, de la părinți până la cel mai mic copil. Lăcașul de cult este locul în care copiii pot învăța să socializeze în afara școlii și să stabilească legături cu cei care au credințe similare. Lecțiile biblice săptămânale și activitățile pentru tineri formează caracterul și o înțelegere a lumii care îi va ajuta să facă față provocărilor vieții pe măsură ce cresc. Iar participarea la slujba congregației este un alt pas important în maturizarea socială.

Dacă, totuși, părinții care nu cred în Dumnezeu fac lucrurile doar de formă, de dragul copiilor lor, un observator s-ar întreba cât timp ar putea fi menținută o astfel de mascaradă. Au existat nenumărate povești despre oameni – inclusiv mulți care au fost ajutați spiritual de ministerul Amazing Facts International – care s-au îndepărtat de Dumnezeu pentru că și-au dat seama că mama sau tatăl lor nu era cu adevărat interesat de o astfel de credință sau nu credea deloc. Merită să ne asumăm acest risc cu copiii de astăzi?

Ne întrebăm, de asemenea, cât de reușită este pledoaria dnei Komisar pentru adevăratul Dumnezeu al Bibliei. Sugestia ei de a minți este împotriva însăși naturii lui Dumnezeu. Scopul nu scuză mijloacele. Eseul ei a stârnit, de asemenea, mult dispreț din partea ateilor, consolidând și mai mult opinia lor despre credincioși ca fiind propagandiști ipocriți. Cel mai grav este că promovează ideea că necredincioșii pot marginaliza pe Dumnezeu la un placebo imaginar pentru binele copiilor lor.

Noi, ca credincioși, trebuie să predicăm cu sinceritate Evanghelia. Vestea bună este că există un Dumnezeu, Unul care ține atât de mult la tine încât „El a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Dacă ai fi fost singura persoană care a trăit vreodată, Dumnezeu L-ar fi trimis pe Isus să moară pentru tine. Această cunoaștere – nu ecranele de fum, trucurile sau înșelăciunea – este cea care îndreaptă chiar și cea mai împietrită inimă spre acceptarea darului mântuirii lui Dumnezeu prin credința în Isus.

În prezentarea sa „Never Alone” (Niciodată singur), pastorul Doug Batchelor explică, prin povestea omului vindecat de Isus la scăldătoarea Betesda, cum Dumnezeu este însoțitorul și mângâietorul nostru constant. Sfintele Scripturi ajută oamenii să înțeleagă că există, într-adevăr, un Dumnezeu căruia îi pasă de viețile lor – și de viitorul lor! De aici, părinții și copiii se pot apropia cu încredere de acest Dumnezeu pentru ajutor și îndrumare în viață.

\n