De ce renaște credința în Venezuela?

Timp de ani de zile – de fapt, de zeci de ani – Venezuela, țară din America de Sud, s-a situat în fruntea clasamentului dezvoltării economice a continentului sau aproape de aceasta. Rezervele abundente de petrol au asigurat un flux constant de venituri din schimburi valutare, precum și locuri de muncă bune pentru o clasă de mijloc în creștere.

Așa cum era de așteptat, în perioadele de prosperitate, interesul pentru chestiunile spirituale este mai redus, ceea ce a făcut ca Venezuela să fie una dintre cele mai puțin religioase națiuni din America de Sud. La urma urmei, cine are nevoie de Dumnezeu când ai rezerve de țiței?

Venezuela de astăzi este o cu totul altă poveste. Paralizată de ani de corupție politică în timpul regimurilor lui Hugo Chavez și Nicolás Maduro, lideri care au suprimat disidența politică în timp ce distrugeau economia, milioane de oameni au fugit în statele vecine, în timp ce cei rămași în urmă au puține lucruri care să le susțină spiritul și traiul.

Cu excepția, se pare, a religiei. Credința revine în forță în Venezuela, întărind vechiul aforism conform căruia „nu există atei în tranșee”, o referire la „convertirile” de pe câmpul de luptă ale soldaților care altfel nu aveau credință.

Un strigăt după izbăvire

Deși datele sondajelor din 2014 compilate de Centrul de Cercetare Pew din Washington, D.C., indică faptul că doar 26% dintre venezuelani au declarat că participă la slujbe săptămânale, această imagine se schimbă rapid. Potrivit The Washington Post, venezuelanii care aveau puțin timp pentru Dumnezeu și religie în perioadele de prosperitate strigă după eliberare supranaturală în anii de criză.

După cum se menționează în articolul din ziar, „Zguduită de crize politice și umanitare, una dintre cele mai puțin religioase țări din America Latină se întoarce spre credință. Pe măsură ce impasul politic dintre președintele Nicolás Maduro și liderul opoziției Juan Guaidó se prelungește, iar penuria de energie electrică, alimente și apă transformă viața într-o luptă zilnică pentru supraviețuire, liderii din toate tradițiile religioase raportează un aflux de credincioși, vechi și noi, care caută alinare și răspunsuri.”

Articolul îl citează pe părintele Jesús Godoy, un preot romano-catolic din cartierul Chacao din Caracas, care a declarat ziarului: „Toate slujbele mele sunt pline, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată.” Peste 2.000 de persoane participă acum la slujbele lui Godoy în fiecare weekend, un număr fără precedent.

„Ei cer ajutor”, a declarat clericul pentru Post. „Vor ca Dumnezeu să le dea instrumentele necesare pentru a trăi în criză.”

Circumstanțele cumplite din Venezuela de astăzi nu sunt doar un avertisment sever cu privire la un guvern corupt, ci și o reamintire că chiar și cele mai împietrite societăți pot căuta răspunsuri spirituale atunci când circumstanțele disperate devin copleșitoare.

„Îl vrem pe Dumnezeu! Îl vrem pe Dumnezeu!”

Oficial ateistă, Polonia se afla sub influența fermă a Uniunii Sovietice în 1979, când un nativ, pe care îl cunoaștem acum ca Papa Ioan Paul al II-lea, s-a întors pentru o vizită oficială. Ioan Paul, fostul episcop de Cracovia, a ținut prima sa slujbă în aer liber într-o piață publică, care a atras un milion de polonezi. În discursul său către public, el a afirmat importanța lui Hristos în istorie, un rol care nu poate fi negat, așa cum au încercat să facă sovieticii și conducătorii lor marionete de la Varșovia.

Imediat, mulțimea a scandat: „Vrem pe Dumnezeu! Vrem pe Dumnezeu! Vrem pe Dumnezeu!” În acel moment, așa cum își vor aminti mai târziu observatori precum Peggy Noonan, au început să apară primele fisuri în blocul sovietic, iar în decurs de un deceniu, comunismul din Europa și Rusia urma să fie demontat.

Se știe de mult timp că persecuția și dificultățile îi îndreaptă pe oameni spre credința religioasă. În primele două sute de ani de la începutul Bisericii, Tertulian, un scriitor și apologet creștin timpuriu, a lansat un apel la toleranță religioasă în care le-a reamintit puterilor romane ale vremii că „sângele martirilor este sămânța [Bisericii]”.

Poate că nicăieri în epoca modernă acest lucru nu este atât de adevărat ca în China, o altă națiune în care liderii încearcă să controleze și să modeleze expresia religioasă. În primele decenii ale comunismului chinez, religia a fost interzisă, misionarii au fost expulzați, seminariile au fost închise. Cu toate acestea, când China a început să se deschidă, predicatorii care s-au întors au găsit milioane de credincioși „clandestini” care și-au păstrat sau și-au găsit credința în perioada de persecuție.

Dar știați că chiar și într-o națiune precum Statele Unite, va veni un timp când cei care mărturisesc credința vor suferi persecuție? Că libertatea noastră de a ne închina va fi amenințată și chiar restrânsă?

Așa cum a scris apostolul Pavel către Timotei: „Toți cei care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor suferi persecuție” (2 Timotei 3:12). Și Isus i-a avertizat pe urmașii Săi că și ei vor fi amenințați: „Dacă lumea vă urăște, să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al ei. Dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15:18, 19).

Din fericire, Cuvântul lui Dumnezeu oferă nu doar mângâiere, ci și o„Promisiune pentru cei persecutați”, așa cum a explicat pastorul Doug Batchelor într-o lecție săptămânală de studiu biblic. Într-un alt mesaj,„Biserica și statul”, pastorul Doug oferă o explicație a atacurilor viitoare descrise în Apocalipsa 17.

Da, când vremurile sunt grele, unii oameni își schimbă cursul și se îndreaptă spre Dumnezeu. Vestea bună este însă că tu și cu mine nu trebuie să așteptăm sosirea necazului. Putem căuta îndrumarea și puterea lui Dumnezeu astăzi și să fim pregătiți pentru orice ne așteaptă!

\n