Renunțarea la sine

de Joe Crews

Un fapt uimitor! Houdini , născut Erich Weiss pe 24 martie 1874, este probabil cel mai faimos magician și artist al evadării din America. În timp ce își vizita un prieten psihiatru în Nova Scotia în 1896, Houdini a văzut pentru prima dată o cămașă de forță. În loc să fie șocat, a fost inspirat să creeze un număr în care să evadeze din ea. Și Houdini nu a evadat doar dintr-o cămașă de forță – a făcut-o atârnat cu capul în jos de glezne, suspendat la câțiva metri deasupra solului.

Houdini și-a extins apoi numărul pentru a evada nu doar din orice cătușe i se ofereau, ci și din aproape orice locație sugerată. Houdini a evadat din celule de închisoare, a sărit de pe poduri încătușat, a ieșit din lăzi încuiate aruncate în râuri, din saci poștali de pânză încuiati – chiar și dintr-o pungă de hârtie gigantică, fără să o rupă deloc. Probabil cele mai memorabile evadări ale sale au fost iluziile de scenă care l-au făcut celebru, inclusiv Celula de tortură cu apă, Evadarea din bidonul de lapte și Îngropat de viu.

Chiar dacă Houdini a învățat să scape din cele mai sigure mijloace de imobilizare fizică prin prestidigitație și multă perseverență, robia păcatului este imposibil de rupt fără o predare completă a vieții voinței lui Dumnezeu.

Predarea de sine
Cred că probabil ne-a fost deja revelat celor mai mulți dintre noi că eul este cel mai mare dușman cu care ne confruntăm. Odată ce ne-am înțeles cu acel om vechi al cărnii care caută să domine asupra noastră, toate celelalte victorii vor veni la rândul lor.

Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o armă personală puternică pe care să o folosim în lupta împotriva naturii egoiste. Voința este singura noastră armă de rezervă naturală, și absolut totul depinde de acțiunea corectă a acestei resurse. Păcatul suprem în ochii lui Dumnezeu, factorul final care va determina pierderea unui suflet, este să spunem în mod deliberat „nu” voinței lui Dumnezeu. Devenim ceea ce alegem să fim. Nu suntem ceea ce simțim sau ceea ce am putea face sau spune într-un singur moment impulsiv al vieții noastre. Nu ne putem controla întotdeauna emoțiile, dar ne putem controla voința.

Sentimentele nu au nimic de-a face cu adevărul lui Dumnezeu. Nu sentimentele tale, emoțiile tale, te fac un copil al lui Dumnezeu, ci împlinirea voinței lui Dumnezeu. Poate că ai avut o durere de cap sau dureri de artrită când te-ai trezit în această dimineață, dar asta schimbă faptul că Dumnezeu te iubește? Schimbă asta adevărul că a șaptea zi este Sabatul? Indiferent dacă te simți bine sau rău, adevărul rămâne exact același.

Unii oameni se pot simți minunat în timpul unei cruciade de evanghelizare sau a unui weekend special de trezire, dar când întâlnirile se termină, credința lor se prăbușește la cel mai jos nivel. Este un efect de yo-yo, totul fiind legat de emoțiile generate de circumstanțe.

Trebuie să recunoaștem faptul că voința noastră și voința lui Dumnezeu, la un moment dat, trebuie să intre într-o coliziune violentă. Fie Îl lăsăm să-Și facă voia, fie alegem propria noastră cale. Și când se întâmplă asta, majoritatea oamenilor nu sunt dispuși să recunoască adevărata cauză din spatele conflictului aprig. Ei nu văd lupta ca fiind legată în primul rând de natura egoistă.

În evanghelizare, am ascultat sute de „motive” pentru a nu merge până la capăt cu Hristos. Ei îmi spun că este din cauza muncii de Sabat, a îndoielilor cu privire la Biblie sau a opoziției rudelor. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu este adevăratul motiv. Este ceva mult mai profund decât cuvintele pe care le rostesc. Există o problemă fundamentală de natură care stă la baza lipsei lor de angajament. Ei vorbesc despre crenguțe și frunze, când adevărata problemă sunt rădăcinile. Adevărul este că Dumnezeu vrea ceva la care eul nu este dispus să renunțe. Ei iubesc ceva mai mult decât îl iubesc pe Dumnezeu.

Te-ai întrebat vreodată de ce Isus a făcut acea afirmație ciudată din Matei 16:24: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”? De ce nu a terminat Maestrul propoziția specificând lucrul de care trebuie să se lepede? „Să se lepede de sine” – de ce? De droguri, alcool, tutun, încălcarea Sabatului? Nu. Doar să se lepede de sine, punct. Isus știa că ego-ul stă în spatele fiecărei lupte aprige împotriva adevărului. Odată ce această victorie este obținută, toate celelalte victorii vor fi câștigate, de asemenea.

Mulțimi de oameni se află în afara voinței lui Dumnezeu și în afara bisericii pentru că nu sunt dispuși să renunțe la ceva pe care îl iubesc mai mult decât îl iubesc pe Dumnezeu. Mii de oameni se află în biserică și sunt complet nefericiți pentru că ceva din viața lor se opune voinței lui Dumnezeu de ani de zile. Pentru a fi un creștin adevărat este nevoie de predare mai presus de orice altceva.

Este încercarea răspunsul?
Acum să revenim la problema păcatului tău și al meu. Trebuie să recunoaștem că ne luptăm cu un dușman care este mai puternic decât noi. În slăbiciunea trupului, ne găsim legați în minte și trup de puterea superioară a dușmanului nostru spiritual. Ne luptăm cu hotărâre să ne eliberăm din robie, dar cu cât încercăm mai tare, cu atât ne afundăm mai adânc în noroi. În cele din urmă, când suntem complet epuizați de efort, un prieten bine intenționat vine și ne spune: „Știu care este problema. Trebuie să încerci mai tare.”

Dacă acesta este singurul răspuns pe care îl avem la problema păcatului, ar trebui să încetăm să mai trimitem misionari în India. Nu am văzut niciodată pe cineva care să se străduiască mai mult să fie mântuit decât hindușii. I-am privit pe penitenții nefericiți prosternându-se în praful fierbinte, măsurându-și dureros distanța, kilometru după kilometru, în timp ce se îndreaptă încet spre un râu sacru. Acolo se vor scufunda în apa murdară, vor privi spre soarele arzător și se vor ruga – apoi vor repeta procesul din nou, și din nou, și din nou.

Oameni de afaceri milionari își vor da toată averea, vor lua un vas de cerșetor și își vor petrece restul vieții hrănindu-se cu resturi de mâncare împărțite – totul într-un efort de a câștiga mântuirea. Niciodată nu am văzut un creștin care să se străduiască atât de mult să fie mântuit precum o face un hindus. Cu toate acestea, nu am întâlnit niciun căutător hindus care să fi găsit vreo asigurare sau pace sufletească – nici măcar printre frații brahmani din cea mai înaltă castă.

Știi de ce „încercarea” nu va rupe lanțul păcatului? Pentru că înclinațiile păcătoase sunt adânc înrădăcinate în însăși natura fiecărui copil născut în lume. Suntem aduși în această viață cu slăbiciuni inerente care ne predispun la neascultare. Mai mult, cu toții am cedat acestor înclinații. Isus, născut cu aceeași natură căzută, este Singurul care nu a cedat niciodată acestor slăbiciuni. El a trăit o viață de ascultare total sfințită.

Nu avem nevoie de instruire în teologie pentru a ne familiariza cu faptele despre natura noastră căzută. Cu toții ne-am luptat cu amintiri de eșec și compromis. Am încercat cu disperare să ștergem din mintea noastră scenele de necredincioșie, dar fiecare astfel de efort s-a încheiat cu o înfrângere totală.

Am auzit de un sfânt din India care călătorea din sat în sat, pretinzând că are o putere creativă specială. Ca urmare a pelerinajului său în Himalaya, acest sadhu pretindea că deține secretul fabricării aurului. El umplea un cazan mare cu apă și apoi amesteca conținutul cu putere, rostind incantațiile sale sacre. Dar, în timp ce amesteca, el strecură pe furiș câteva pepite de aur în apă, fără să fie descoperit.

Șeful unui sat a vrut să cumpere secretul fabricării aurului, iar sfântul a fost de acord să-l vândă pentru 500 de rupii. După ce a explicat modul de amestecare și rugăciunile care trebuiau repetate, preotul și-a luat cele 500 de rupii și a început să plece. Apoi s-a întors și i-a dat un ultim avertisment: „Când amesteci apa și rostești rugăciunile, nu trebuie să te gândești niciodată la maimuța cu fața roșie, altfel aurul nu va apărea!”

După cum vă puteți imagina, șeful satului nu a reușit niciodată să facă formula să funcționeze, deoarece de fiecare dată când amesteca apa, maimuța cu fața roșie stătea la marginea minții sale, rânjindu-i.

Nu avem absolut nicio capacitate naturală de a ține sub control gândurile și imaginația, din simplul motiv că acestea sunt înrădăcinate în natura noastră păcătoasă. Numai atunci când mintea a fost regenerată prin procesul de convertire poate individul să subjuge puterile inferioare, fizice, și să le aducă sub controlul efectiv al Duhului Sfânt. Numai în acest fel pot fi sfințite chiar intențiile inimii și aduse în armonie cu Hristos. Fără harul transformator al nașterii din nou, „mintea carnală… nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate” (Romani 8:7).

Timp de trei ani am studiat limba în India sub îndrumarea unui preot hindus care venea zilnic la mine acasă cu bicicleta. Acest lucru mi-a dat ocazia să pun întrebări despre diverse aspecte ale cultului hindus. Abia după multe luni de camaraderie în sala de clasă m-am simțit în măsură să-l întreb pe profesorul meu despre o trăsătură enigmatică a religiei sale ancestrale. „De ce”, am întrebat, „aproape toate templele aveau sculpturi obscene pe toată fațada clădirilor?”

Punditul meu părea sincer șocat de întrebare și a negat vehement că ar exista astfel de sculpturi. Atunci l-am invitat să mergem pe stradă, la un bloc sau două distanță, unde se construia un templu nou. Văzusem constructorii așezând obscenitățile lângă ușa de intrare din față, așa că profesorul nu putea nega că erau acolo. Dar, încă o dată, s-a prefăcut surprins și a afirmat categoric că nu mai văzuse niciodată așa ceva. Urma să afle motivul și să-mi spună a doua zi.

În după-amiaza următoare, când se urca pe bicicletă să plece, l-am întrebat din nou despre sculpturi. „Oh, da”, a spus el, „am aflat de ce le-au pus în fața templelor. Vezi tu, când oamenii intră să se închine zeilor, nu ar trebui să se gândească la acele lucruri rele, așa că am așezat sculpturile pentru a le aminti să nu se gândească la acele lucruri în timp ce se închină înăuntru.”

Am râs de explicația lui inedită, realizând că niciunul dintre noi nu are nevoie să i se amintească de intruziunea unor astfel de gânduri. Fără puterea de reținere a lui Dumnezeu, ele sunt mereu cu noi. Ceea ce avem nevoie este panaceul harului divin pentru a le supune și a le învinge. Mintea reînnoită deține răspunsul atât la factorii interni, cât și la cei externi care duc la păcat.

Controlul spiritului interior
Ați observat, totuși, că este întotdeauna mai ușor să ne ocupăm de acțiunile externe decât de dispozițiile interne? Oamenii bine disciplinați se pot forța să acționeze corect în exterior, chiar și atunci când dorințele interioare sunt în conflict cu comportamentul exterior. Biblia ne învață că acest conflict dintre modul în care gândim și modul în care acționăm trebuie să înceteze. Un creștin adevărat va fi același atât în minte, cât și în trup.

Cu toții am văzut șoferi care încetinesc conștiincios la 15 mile pe oră în zonele școlare. Ei par supuși și respectuoși față de lege în timp ce se târăsc în fața ofițerului de patrulă rutieră în uniformă. Cu toate acestea, acei șoferi sunt de obicei plini de furie și rebeliune interioară din cauza faptului că au ratat o întâlnire. Eul se află în spatele acelei bătălii furioase, iar voința încăpățânată pur și simplu nu s-a supus ideii de ascultare. Aici se află nevoia disperată a celor care pretind că fac parte din familia lui Dumnezeu. Aproape oricine cu abilități minime de actorie poate forța conformitatea cu regulile (mai ales dacă crede că cineva îl urmărește), dar aproape nimeni nu se poate forța să fie amabil în acest sens. Putem încerca până la ultima suflare și nu vom reuși niciodată să schimbăm dispoziția neconvertită prin forța determinării. O astfel de schimbare majoră necesită crearea de noi atitudini și modele de gândire.

Mulți sunt convinși că sunt creștini doar pentru că se comportă într-un anumit fel și se conformează anumitor reguli și principii biblice. Cu alte cuvinte, stilul lor de viață și comportamentul îi identifică ca nefiind din această lume. Sau oare? Putem recunoaște întotdeauna un adevărat copil al lui Dumnezeu după comportamentul său? Poate că putem, după o perioadă de timp, dar prefăcuții sunt capabili să ne înșele pe majoritatea dintre noi pentru o bună bucată de vreme. În cele din urmă, natura din spatele faptelor bune începe să se arate și farsa este văzută așa cum este ea de fapt.

Isaia a scris: „Dacă vreți și ascultați, veți mânca cele bune ale țării” (Isaia 1:19). Unii oameni sunt ascultători fără să fie dispuși, iar rodul lor este curând demascat ca fiind artificial. Ce ne învață acest lucru? Ne învață că se pot face două greșeli în ceea ce privește cei care păzesc cu atenție Legea lui Dumnezeu. Am putea presupune în mod eronat că sunt legalisti pentru că privesc cu atâta seriozitate cea mai mică neascultare, sau am putea presupune în mod eronat că sunt creștini adevărați doar pentru că dau dovadă de zel în a se conforma legii.

Judecarea acțiunilor exterioare
Nimeni nu poate citi motivele altuia. Prin urmare, este o atitudine periculoasă și critică să desconsiderăm grija aparentă pe care un frate creștin o are pentru respectarea poruncilor. Dacă faptele sale se bazează într-adevăr pe principii de efort propriu și mântuire prin propriile forțe, adevărul va fi dezvăluit destul de curând. Dar dacă el are o relație de iubire autentică cu Hristos, care îl constrânge să fie meticulos în ascultare, atunci el merită laudă în loc de critică.

Așadar, trebuie să concluzionăm că este o iluzie fatală să ne bazăm pe eforturi mai mari și pe o luptă mai îndelungată pentru a obține victoria asupra păcatului. Secretul este să ne încredem în loc să încercăm, iar timpul nu va face decât să transforme un păcătos tânăr într-un păcătos bătrân. În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că nu suntem la fel de puternici ca adversarul nostru și, pe măsură ce renunțăm la dependența de puterea și efortul uman, Dumnezeu ne oferă darul glorios al victoriei.

Isus a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Aceasta este o adevăr extraordinar, dar trebuie să mergem mult dincolo de negativismul acestei afirmații și să experimentăm realitatea pozitivă din Filipeni 4:13: „Pot totul în Hristos, care mă întărește.” Diferența dintre „totul” și „nimic” este Hristos.

Acest lucru nu înseamnă că stăm relaxați în trândăvie, în timp ce Dumnezeu își asumă toată responsabilitatea pentru eliberarea noastră. Există un echilibru între posibilitatea și responsabilitatea de a birui păcatul. Una aparține lui Dumnezeu, iar cealaltă nouă. Posibilitatea stă la Dumnezeu, iar responsabilitatea stă la noi. Și pe măsură ce începem să acționăm împotriva păcatului din viața noastră, Dumnezeu ne oferă puterea de a rupe efectiv legătura cu păcatul.

Cât de departe putem merge în utilizarea acestei metode de credință pentru a revendica victoria? Ioan declară că „aceasta este victoria care biruie lumea: credința noastră” (1 Ioan 5:4). Supunându-se acelei puteri superioare care coboară de sus, sufletul este capabil să aducă fiecare gând în captivitate la Hristos.

Cât de departe putem merge în victorie?
Prin supunerea voinței noastre față de puterile superioare de sus, putem fi eliberați din robia cărnii. Întreaga ființă este adusă în captivitate în fața Duhului lui Dumnezeu, și suntem capabili să gândim gândurile Lui după El. Pavel declară că avem parte de natura divină și avem mintea lui Hristos. Din nou și din nou, procesul este descris ca o predare a voinței și o renunțare la calea noastră proprie. „Nu vă mai dați membrele voastre ca instrumente ale nelegiuirii pentru păcat, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca niște oameni înviați din morți, și membrele voastre ca instrumente ale neprihănirii pentru Dumnezeu” (Romani 6:13).

Pavel a descris mai departe procesul de predare ca o răstignire a naturii egoiste. El a spus: „Sunt răstignit împreună cu Hristos” și, din nou, „mor în fiecare zi”. Această supunere constantă a voinței nu se realizează prin nicio decizie sau efort pe care îl putem produce din noi înșine. Eul nu va face niciodată alegerea de a se pune la moarte. Numai Duhul Sfânt poate crea dorința de a scăpa de dominația unei naturi iubitoare de păcat. Numai El ne poate aduce în punctul în care suntem dispuși să renunțăm la orice îngăduință a acelei naturi corupte și căzute.

Pe măsură ce mintea și voința cooperează cu Duhul Sfânt, o socotire a credinței dă lovitura de grație omului vechi al păcatului. Viața se deschide către umplerea dulce și triumfătoare a unei noi puteri spirituale. Micii idoli dispar pe măsură ce sunt detronati din inimă. Nu mai există secrete față de Dumnezeu, nu mai este nimic de ascuns sau de care să ne fie rușine, nu mai există defetismul ca mod de viață. Cu bucurie punem deoparte podoabele eului și ale lumii pentru a permite ca caracterul iubitor al lui Hristos să se reveleze mai mult.

Deși există plăceri superficiale de scurtă durată într-o viață de păcat, aceste răsfățuri nu se pot compara cu bucuria de a-L urma pe Isus. Eul face ca calea creștină să pară întunecată și înfricoșătoare; dar când eul este predat și răstignit, calea îngustă este plină de o bucurie de nedescris.

Enigma creștinilor nefericiți
De fiecare dată când vezi un creștin nefericit, te uiți la cineva care nu și-a predat eul crucii lui Hristos. Acea viață interioară a cărnii, acea natură a eului, a fost lăsată să supraviețuiască, și nu poate exista pace într-o loialitate divizată. Cei care nu s-au supus să fie răstigniți împreună cu Hristos încă își poartă religia ca pe o povară grea. Ei îmi amintesc de procesiunile hinduse pe care le-am observat, iar și iar, pe străzile aglomerate ale Indiei. Preoții și credincioșii se clătinau purtând idolul greu pe umeri. Ocazional se opreau să se odihnească, și era o ușurare evidentă să-și pună zeul jos pentru o clipă, ca să se elibereze de povară.

Isaia a descris același lucru în vremea sa, întrucât probabil a asistat la scene similare. El a scris: „Ei scot aur din sac… și îl fac zeu; se aruncă cu fața la pământ și se închină. Îl poartă pe umeri, îl duc și îl așează la locul lui, iar el stă în picioare; din locul lui nu se va mișca; chiar dacă cineva va striga către el, totuși el nu poate răspunde, nici nu-l poate salva din necazul lui” (Isaia 46:6, 7).

Cât de precis descrie aceasta ceea ce am observat în India. Zeul lor era atât de neputincios încât trebuiau să-l care dintr-un loc în altul. Se oboseau cu efortul de a-l muta într-o altă locație. Era o povară de care se simțeau ușurați să scape când se opreau să se odihnească.

Ce fel de religie este aceea care trebuie îndurată cu durere și purtată ca o povară mizerabilă? Am văzut creștini mărturisiți cu același fel de experiență. Ei au o religie care pare să nu facă nimic pentru ei decât să-i obosească și să-i nemulțumească.

Există o singură explicație pentru acest gen de situație bizară. Este extrem de anormală. Creștinii ar trebui să fie cei mai fericiți oameni din lume. Dacă nu sunt, este pentru că eul nu a fost predat și răstignit.

Revenim acum la textul din Isaia, unde profetul a descris procesiunile idolilor din vremea sa. În realitate, nu Isaia vorbește, ci Domnul Dumnezeu Însuși. În versetul 7, El a spus, referindu-se la zeul idol: „îl poartă”. Acum citiți versetul 4, unde Dumnezeu a declarat lui Israel: „Și chiar până la bătrânețea voastră, Eu sunt Acela; și chiar până la părul alb, Eu vă voi purta: Eu v-am făcut și Eu vă voi purta; chiar Eu vă voi purta și vă voi izbăvi.”

Pe care zeu îl slujești astăzi? Ce fel de religie profesezi? Poți sluji doar pe Dumnezeu sau pe tine însuți. Când renunți fără rezerve la acel eu răsfățat, lacom și indulgent pentru a fi omorât, te poți considera mort față de păcatele pe care eu-l promovează. A încerca să trăiești o viață creștină fără a muri față de eu este la fel de mizerabil ca și a te chinui să porți un zeu păgân. De fapt, când eul nu a fost predat morții crucii, el se interpune între tine și Mântuitorul, devenind un adevărat zeu. Efortul constant de a încerca să supui acel zeu-eul prin efort uman poate epuiza chiar și pe cel mai hotărât sfânt.

Ce se întâmplă atunci când credința revendică victoria asupra lumii, a cărnii și a diavolului? Suntem eliberați de efort, pentru că Dumnezeu promite să ne poarte. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57). „Și aceasta este biruința care biruie lumea: credința noastră” (1 Ioan 5:4). „Eu v-am făcut, Eu vă voi purta, Eu însumi vă voi duce și vă voi izbăvi” (Isaia 46:4).

Nu este greu de imaginat că eforturile cele mai puternice ale lui Satan vizează înălțarea de sine. El poate controla doar indivizii care continuă să hrănească natura carnală. Poate că unele dintre cele mai atrăgătoare subtitluri din lista lui ar include dreptatea de sine, independența de sine, căutarea de sine, plăcerea de sine, voința proprie, apărarea de sine și gloria de sine.

Deoarece este prințul temporar al acestei lumi, diavolul a inspirat o avalanșă de materiale care se concentrează pe dezvoltarea iubirii de sine. Există, desigur, un sens în care trebuie să ne recunoaștem valoarea în ochii lui Dumnezeu. El ne-a considerat pe fiecare dintre noi mai prețioși decât propria Sa viață. Dar această recunoaștere obiectivă este cu totul distinctă de egocentrismul de bază al rasei umane căzute. Dumnezeu ne poate iubi în ciuda slăbiciunilor noastre genetice și a poftelor carnale satisfăcute, dar cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ar trebui să fim mai puțin fermecați de căile noastre perverse. De fapt, pe măsură ce intrăm în viața convertită prin Duhul Sfânt, încrederea pe care o puneam în carne va fi transferată în întregime către Mântuitorul. În descrierea experienței nașterii din nou, Pavel a comparat-o cu circumcizia spirituală. „Căci noi suntem tăierea împrejur, care slujim lui Dumnezeu în duh, ne bucurăm în Hristos Isus și nu ne încredem în trup” (Filipeni 3:3).

După cum am observat deja, marele apostol a echivalat această experiență a convertirii cu răstignirea eului. Adevărul este că natura egocentrică a fiecărui bebeluș, copil și adult este aceea de a face cum vrea el sau ea. Această natură trebuie răstignită, iar sub stăpânirea noii naturi spirituale, afecțiunile sunt îndreptate spre Isus. Eul nu mai este important. Carnea nu are puterea să controleze viața sau să-și împlinească propria voință. Cântecul sufletului este acum: „Fă cum vrei Tu, Doamne, fă cum vrei Tu. Tu ești olarul; eu sunt lutul.” Dumnezeu să ne dăruiască această experiență.

\n