Nu trebuie oare să fim „morți” față de Lege dacă vrem cu adevărat să trăim pentru Dumnezeu?

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem în legătură cu acest verset este: Cine trebuie să moară? O lectură rapidă a acestui pasaj îi face pe unii să creadă că Legea lui Dumnezeu este cea care trebuie să moară. Dar oare apostolul Pavel spune cu adevărat că ar trebui să aruncăm la o parte Cele Zece Porunci? Nu Legea trebuie să moară, ci noi înșine trebuie să murim. Desigur, el nu se referă la o moarte fizică, ci la o moarte spirituală.

Modul în care Pavel a „murit” a fost „prin Lege”. El explică: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, căci prin Lege vine cunoștința păcatului” (Romani 3:20). Când Pavel a „murit”, s-a întors către Isus. „Căci ceea ce Legea nu putea face, fiind slabă din cauza cărnii, a făcut Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu în chipul cărnii păcătoase, din cauza păcatului: El a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3).

Când păcatul era viu în viața lui Pavel și el a ajuns la Lege, aceasta i-a arătat nevoia lui. Pavel s-a pocăit și a murit față de egoismul său. Prin credința în Hristos, el putea acum să trăiască pentru Dumnezeu. Condamnarea Legii dispăruse; ea nu mai putea arăta păcatul din viața lui, care fusese îndepărtat prin sângele lui Isus.

Cea mai clară explicație a acestui proces se găsește în Romani 6: „Știind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desființat, ca să nu mai fim robi ai păcatului. Căci cel ce a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El. … Căci moartea pe care a suferit-o, a suferit-o față de păcat o dată pentru totdeauna; dar viața pe care o trăiește, o trăiește pentru Dumnezeu. La fel și voi, considerați-vă cu adevărat morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 6:6–8, 10, 11).